De la mâncare chinezească la colinde

Ce mişto e să locuieşti aproape de serviciu. Te întorci de la muncă, mănânci, speli baia fără grabă şi e abia 7 jumate!! Genial! Aproape că mă resemnasem la gândul că nu există mariaj fericit între viaţa profesională şi cea socială (aici includ şi gospodăria), dar se pare că timpul nu e pierdut.

Alţii care nu sunt aşa vlăguţi ca mine, să-i numim Angheli, pot face şi navetă zilnică Titu-Bucureşti-Titu şi pot şi socializa. Jos pălăria! Când s-au mutat la Titu la 1 Noiembrie (pentru necunoscători, Titu este un oraş din Dîmboviţa, nu un sat :p) am avut niscaiva emoţii că nu o să ne mai întâlnim atât de des ca înainte. Dar uitasem să iau în considerare factorul Ding Fu. Vedeţi voi, Ding Fu este mai mult decât un restaurant chinezesc, este un pretext pentru socializare. De fiecare dată comandăm altceva, şi devine din ce în ce mai interesant pe măsură ce tăiem de pe listă mâncărurile care sună mai occidental. Ultima dată, fiind o zi de post cu dezlegare la peşte, Marian – ospătarul cu care deja ne cunoaştem – ne-a recomadat „peşte veverită“ Check it out:

Anyway, ce vroiam să zic e că trebuie să creezi ocazii ca oamenii să se întâlnească şi ca prieteniile să nu se piardă, căci ochii care nu se văd, se uită.

Sărbătorile ar fi asemenea ocazii. Întotdeauna înainte Crăciunului mă apuca melancolia, cel puţin cât am fost studentă şi departe de Sebeş. Atunci resimţeam cel mai tare dorul de casă. Ei, anul acesta nu mai pot spune acelaşi lucru. Prietenii mei din liceu încep înet -încet să devină foştii mei colegi de liceu şi sita prin care se cern e tot mai rară. Au rămas doar acele câteva „cocoloaşe“ care sunt prea mari să treacă, puţintel din fiecare colţ de ţară, Timişoara, Cluj, Sebeş. Anul ăsta nu mai merg cu colinda şi nu mai mănânc sarmale la Nico şi deşi nu am făcut asta nici anul trecut, anul acesta îmi pare a fi definitivă treaba. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple, dar parcă întoteauna „acum“ e prea devreme.

Vă las cu o colindă anume, prietenii ştiu de ce.   

Stefan Hrusca - Cerul si pamantul
   

1 Decembrie sau singura zi din an în care nu mai e cool să spui că România e de c**at

M-a izbit astăzi în faţă ipocrizia din media mai ceva ca burniţa de la 8 şi un sfert, când am ieşit după pâine. La radiouri, la televizor, unde întorci capul se ridică România şi românii în slăvi, că doar este ziua naţională.

Nu pot să înţeleg! 364 de zile pe an mass media este preocupată să ne arate cât de jalnică este situaţia în ţara noastră, cum guvernul nu este în stare să facă ceva, cum cetăţenii sunt de neam prost şi cât de bine ar fi să locuieşti oriunde altundeva decât în România. Dar astăzi nu! Astăzi ne mândrim că suntem români, azi scoatem de la naftalină pe românii care au contribuit la progresul umanităţii sau pe cei care au ajuns celebri peste hotare, astăzi se cântă peste tot muzică populară şi nimeni nu strâmbă din nas şi astăzi şi doar astăzi românii sunt ca fraţii.

Ce naiba?! Până ieri era „la noi ca la nimeni“ dar azi „iubirea de moşie e un zid“? Păi ori suntem golani ori nu mai suntem.

Los 33

Astăzi se împlineşte un an de când m-am mobilizat să îmi fac un blog! Yuuupeee!

Dacă mă gândesc doar la bolg, atunci mi se pare că un an a trecut foarte repede. Deşi mă gândeam la început că nu o să am cine ştie ce chestii interesante de scris, se pare că până la urmă am reuşit totuşi să trec anul.

Reţeta spune că la aniversări se trage linie şi se face socoteala. Dar nu am chef să scot acum highlight-urile postărilor, şi nici să îmi propun chestii pentru următorul an de blogging, o iau cum vine şi azi vă povestesc despre documnetarul Discovery cu operaţiunea de salvare a celor 33 de mineri din Chile, primul documentar Discovery care m-i s-a părut făcut în grabă.

Am urmăit din când în când pe Yahoo news situaţia celor 33 de mineri blocaţi în August la 800m adâncime într-o mină din Chile, şi ţin minte că mi s-a făut pielea găinii când tot pe Yahoo am citit prima oară că i-au scos. Este fenomenal cum au reuşit să se stăpânească peste 2 luni în captivitate, dar şi ce efort internaţional a fost făcut pentru salvarea lor. Mă aşteptam ca Discovery să relateze mult mai în detaliu operaţiunea dar mai ales vroiam să văd interviuri cu ei şi relatări despre ce au simţit cât au stat acolo şi ce simt acum. Vroiam să cunosc aspectul uman, factorul psihologic. Mă aşeptam să fie ceva în genul la “I shoudln’t be alive”. În schimb au prezentat doar partea tehnica – foarte interesantă, nu zic nu – şi au ales două neveste, una tânără şi gravidă care a şi născut înainte de salvare, şi una mai bătrână, pe care le-au filmat pe toată perioada. Imagini din mină au dat prea puiţne şi nici măcar una cu specialistul care a coborât cu capsula şi care i-a consiliat până la final.

Per ansamblu mi s-a părut un documentar făut în grabă, din materiale care au fost prezentate şi pe la ştirile lor la vremea respectivă. Mă declar dezamăită. Nu şi de poveste însă, pe aia o consider în continuare extraordinară! Aştept cartea şi filmul; cu siguranţă vor apărea.

Amintiri din copilaria romaneasca

Ce chestie - tocmai am văzut o filmare a Sebeșului din 1990, si acum si faptele care sa umple imaginile.

Un fost coleg de la dansuri mi-a trimis pe facebook melodia de mai jos, iar eu o dau mai departe.

 Ca-n reclama la Budweiser: true, ...true! 

O știu pe sor'mea, care e cu 5 ani jumate mai mica, și care în loc sa își adune trupa de vecini în fata blocului, își dădea întâlnire cu ei pe mess. Tin minte ca asta m-a șocat la vremea respectiva. Parca nu am mai văzut atâția copii pe afara când am mai fost la Sebeș. Ce ne mai alergam ca descreierații și ce mai săream capra. Am reușit sa îmi rup mana asa, dar nu-mi pare rău. Mi-am belit fața când am căzut de pe bara de bătut covoare, unde făceam cică scheme de gimnastica, dar nici de aia nu îmi pare rău. Umblam cu orele prin oraș și pe la râu și ne făceam cazemate, și ma întreb cum de nu intrau părintii noștri în panica. 

Acuma și cei de clasa întâi au telefoane mobile și trebuie sa raporteze din ora în ora unde sunt și ce învârt. Cred ca dacă ar inventa cineva un sistem GPS de localizare a odraslei ieșite la joaca, ar da lovitura. 

Barcelona (continuare)

Am vizitat foarte multe într-o săptămână dar nu am simțit oboseală. Prețurile sunt destul de mari la intrări, şi mai mari dacă vrei ghid audio. Recomand tuturor să nu se zgârcească atunci când vine vorba despre ghid, audio sau “live”, căci face diferenţa între a vedea şi a înţelege.

 

N-am putut rata stadionul cât am fost acolo, că dl. Ţiripan este mare fan. Deşi biletul de intrare la stadion este aproape cât cel de la Sagrada Familia si La Pedrera la un loc (dar măcar include şi ghid audio), merită! Vizita acolo e un fel de all inclusive – te plimbă întâi prin muzeu (HiTech, super mişto aranjat), apoi te duc prin sala unde se dau declaraţiile de presă, apoi îţi arată vestiarele echipei care joacă în deplasare (cu jacuzii, mese de masaj si alte asemenea), apoi te scot spre teren prin culoarul prin care ies şi jucătorii (gang prevazut cu o capelă…!). Foarte tare aici e că au pos boxe pe culoar cu înregistrări audio ale mulţimii de spectatori cântând şi aclamând înaintea meciului, astfel încât ai impresia că atunci când vei ieşi pe stadion vei găsi tribunele pline-ochi. După ce te învârţi printre scaunele pe care stau în mod normal antrenorii şi jucătorii de rezervă, poţi urca şi în tribune, apoi chiar sus de tot la lojele rezervate pentru presă şi pentru comentatorii sportivi. Tot timpul cât eşti în tribune se aud din difuzoare comentarii în toate limbile (inclusiv română) ale unor faze de gol, ceea ce iarăşi mi s-a părut un detaliu mişto. La final te trec printr-o cameră multimedia, în care sunt proiectate faze de gol pe ecrane imense, cu muzică emoţionantă, de te fac să crezi că neam de neamul tău nu a mai vazut echipă de fotbal mai sensaţională ca asta. Şi când altcândva ar fi un moment mai bun să intri (ca pe acolo duce drumul spre iesire) in Bodega, adică în magazinul de suveniruri ce se întinde pe două etaje, în care găseşti şi ce nu-ti trece prin cap că poate fi personalizat cu emblema FC Barcelona, cum ar fi de exemplu vas de mâcare pentru căţei. Cu toate acestea nu ezit să pun stadionul pe lista must-see-urilor din Barcelona. 

Un loc unde am inut eu în mod expres s mergem, ca mare fan al folclorului care mă aflu, e Poble Espanol, un fel de muzeu al satului, construit si el pentru expozitia din 1929. Doar ca nu e realizat ca la noi prin „import” de case, presărate într-un parc,  ci e construit de la zero pe modelul unui sat spaniol ideal, cu piaţă, biserică, primărie si tot ce îi trebuie, fiecare clădie respectând specificul unuei anumite regiuni din Spania. Şi apropo, „sat” la ei e mai mult sau mai puţin o cetate... totul e contruit din piatră.

Am făut şi o excursie de o zi în afara oraşului, la Monserrat. Acolo este o mănăstire (mai degrabă un complex turistic în jurul unei mănăstiri) pe un munte, la vreo 30km de Barcelona. Telecabina e cea originală din 1930; Ţiripan a avut ceva emoţii :) Peisajul este senzaţional, munte veritabil la o aruncătură de bâtă de mare.  E incredibil cât de turistic au putut face locul acela.

 

 

Şi cum nici o excursie (şi nici o relatare) nu este desăvârşită fără mâncarea din partea locului, trebuie să menţionez  El 203 Gran de Gracia! Ne-au plăcut foaaaaarte mult atât mâncarea (meniu zilnic cu 2 feluri de mancare, desert si bautura la 9.5 EUR) cât si gazda. De afară pare o bodegă, nimic senzaţional, dar înăuntru te simţi ca acasă. Este de altfel o afere mică de familie – tanti e la bucătăie şi soţul e la bar. Mâncărurile lor seamănă destul de mult cu ale noastre, mai puţin partea cu fructele de mare. În rest am mâncat inclusiv un fel de ciorbă de fasole, doar că era cu năut, ce avea inclusiv afumătură si exact acelaşi gust ca la noi. N-am ştiut ce e când am comandat, de fapt ne luam câte patru chestii diferite şi gustam fiecare din toate. Bineînţeles că am făcut cunoştinţă şi cu Tapas, că e specialitatea lor, şi pot spune ca îşi merită faima. În schimb nu am întâlnit Sangria în localurile pe unde ne-am îndestulat burţile, aşa că am tras concluzia că este o găselniţă comercială. 

  

Şi cu asta închei jurnalul de călătorie - o călătorie mult aşteptată şi plănuită din Aprilie,  care a meritat fiecar ban economisit timp de 6 luni şi cheltuit în 7 zile. 

Barcelona

Dați play înainte de lectură:

  

 

Niciun alt oraș pe care l-am vizitat nu m-a impresionat mai mult decât Barcelona. Este un oraș artistic, excepțional. Oameni deosebiți au gânditi Barcelona in stil mare de-a lungul timpului, și creaţia continuă.

Din punct de vedere urbanistic, orașul impresionează la fiecare pas. Văzut de sus, pare o foaie de matematică, având străzile dispuse ca un grilaj iar clădirile înalte construite astfel încât să adăpostească o curte interioară. Mai multe bulevarde traversează orașul, printre care Avinguda Diagonal, un bulevard de 11km ce taie orașul pe diagonală, şi Avinguda Meridiana, care duce de la Sud la Nord, ambele construite încă din 1860. Barcelona are foarte multe parcuri, spatii verzi de-a lungul șoselelor late, o rețea de metrou si trenuri foarte extinsă și incredibil de mulţi turiști.

Barcelona îşi datorează evoluția urbanistică in principal expozițiilor mondiale găzduite în 1888 si 1929, pentru a căror pregatire au fost întreprinse lucrări majore de restaurare si modernizare a parcurilor și piețelor publice, și nu numai. Dealul Montjuic a fost urbanizat special pentru expoziția din 1929, dar rămâne pana astăzi un punct de atracție al orașului. Si dacă nu ar fi fost expoziția din 1888, Antonio Gaudi si arhitectura lui catalana modernista nu ar fi ajuns probabil să fie atat de repede cunoscute la nivel mondial. 

Clădirile lui Gaudi sar in ochi, sunt inconfundabile, fac parte dintr-o cu totul alta clasa. Forma și culorile sunt ...diferite, înspre ciudate, dar asta doar pana ajungi să afli mai multe despre sursele de inspirație si tehnicile de contructie folosite de Gaudi acum mai bine de 100 de ani. Am vizitat mai întâi La Pedrera - un bloc de locuinte proiectat de Gaudi la cererea familiei Mila - deoarece clădirea găzduiește și un muzeu dedicat arhitectului. Mai văzusem clădirea in poze, chiar și de afara acum 4 ani, dar e cu totul altceva când intri sau când te afli pe acoperiș. E senzațional. Toate elementele decorative au de fapt o utilizare practica: mozaicul din gresie protejaza împotriva umidității, “soldații” sunt coșuri de fum, celalalte turnulețe acoperă casa scărilor sau rezervoarele de apa, curțile interioare (“găurile” din clădire) aduc lumina naturala in apartamente. Pana si camerele sunt dispuse in funcție de nivelul de zgomot si de intensitatea luminii naturale.

Dar toate pălesc in fata catedralei Sagrada Familia, un omagiu adus Sfintei Familii si Naturii totodată. Trebuie văzuta, e monumentala. Cu greu realizez ca toată a putu încăpea in mintea unui singur om. Si nu e vorba (doar) de dimensiuni – a fost proiectata să cuprindă 10.000 de persoane, printre care un cor de 1200 – ci mai ales despre abudenta detaliilor, evidente si mai puțin evidente: sculpturi cu simboluri ascunse, ferestre ce canalizează lumina naturala, vitralii care prin anume culori aduc lumina in anume zone, coloane din materiale diferite care susțin greutăți diferite, și altele. Am plecat de acolo cu sentimentul ca trăiesc degeaba.

Va urma.

Fără compromisuri

Din experienţele anterioare am ajuns la concluzia ca am nevoie de 3 luni până să pot spune că m-am acomodat cu o situaţie, fie ea o relație, un job sau un apartament. De data asta, după 5 luni de muncă în bancă tot nu mă simt integrată în organizație, ba dimpotrivă. Sunt cum nu se poate mai ruptă de cultura lor organizaționala.  Se pare ca nu sunt făcută din aluat de bănci multinaționale. Trebuie să ai pielea foarte groasă si mult tupeu să ai succes acolo, căci nu colaborarea nimeni cu tine din colegialitate ci doar din interes... profesional, believe it or not! 

Marile avantaje al multinaționalelor sunt 1) că lucrează cu instrumente și procese complexe şi 2) că dau foarte bine în CV. Partea proastă este că, dacă nu eşti croit pe măsura lor, cultura lor intră în conflict cu valorile tale.

Așadar, după o oferta de job de la o firmă mică, mult soulstorching şi dezbateri „în familie“, am ajuns la concluzia că e mai bine pentru mine, din toate punctele de vedere, să îmi dau demisia de la banca - o premiera pentru mine - și să plec să lucrez într-un loc unde să mă şi simt bine. Din fericire pentru mine am reuşit să realizez că nu vreau să am un CV extraordinar în detrimentul sentimentului de bine. Vreau în schimb să mă simt extraordinar la locul de muncă. 

Din 20 Octombrie o să lucrez la cargo-partner, o firmă cu 150 de angajați la noi, cu sediul central la Viena şi cu o cultură puternic axată pe individ şi parteneriat. O sa ma ocup tot de HR, de data asta însă în germană. Şi încă o chestie tare: sediul lor e la mine pe stradă. Lux!

Istanbul

Am fost 3 zile la Istanbul. Nu am mai fost în Turcia până acum, drept urmare nu prea aveam idee la ce să ne așteptăm (în afară de prețuri mici). Ne-am luat un ghid turistic, Top 10 Istanbul, am împrumutat GPS-ul de la părinții mei și am pornit cu mașina la Istanbul. Foaaarte lung drumul prin Bulgaria dar bunuț şi incredibil de lejer traficul. În Turcia e autostrada de la graniță până la Istanbul – lux – dar in oraş traficul e criminal! Noroc că am avut GPS-ul, că altfel nu ştiu cum şi când am fi ajuns noi la hotel, în buricul târgului, pe cele mai înclinate, alambicate, înguste si aglomerate străduțe.

  

Am observat că în mai toate oraşele mari pe care le-am vizitat, centrul istoric e o zonă cu străduţe înguste, case mai mult sau mai puţin dărăpănate, ce nu îți dă o senzaţie de prea mare siguranţă. Istanbul nu face excepţie. Fiind cazati langă faleză, am ieşit în prima seară la o scurtă plimbare pe malul betonat al Mediteranei. Toată faleza era ticsită de localnici ieşiţi la grătar, desculți, ceea ce ni s-a părut neobisnuit. Am văzut apoi în serile următoare că acelaşi lucru se întâmpla si în parcul din centru, între moschei: sute de oameni iesiţi la picninc in parcul municipal... Drept comparație, imaginaţi-vă tot parcul primăriei din Sebeş împânzit cu familii ieşite la picnic şi grătar, şi vânzători ambulanţi de ceai, porumb fier şi copt, lebeniţă şi nuci umblând printre ei. Ciudat, nu? Nu am găsit încă o explicaţie pentru fenomen, dar bănuim că e din cauza Ramadamului.

De vizitat şi în interior am vizitat doar Palatul Topkapi. E mare, foarte bine poziţionat, frumos organizat pentru vizitare, dar nu chiar aşa spectaculos amenajat în interior. Am plătit şi taxa separată pentru a vizita haremul şi am fost deziluzionaţi de coridoarele labirintice golite de podoabe si ornamente. De altfel, cu exceptia unui foişor care nu se putea vizita pentru că se filma un interviu înauntru, întreg palatul era destul de fad decorat în interior.

Am vrut apoi sa mergem la cumpărături, căci e un ştiut că marfa turcească e ieftină. Am luat tramvaiul până la capăt, până în cartierul de unde se aprovizionează şi comercianţii români, şi ne-am dus la pomul lăudat cu sacul. Şi pentru că proverbul nu s-a născut degeaba, am venit cu mâna aproape goală de acolo... Preţurile nu erau chiar mici şî acolo unde chiar erau, marfa si vindea numai en-gros. Dezamăgiţi, ne-am dus în Marele Bazar, cel poziţionat central şi vizitat de toţi turiştii. Este enorm întradevar, cu multa marfă, dar care se repeta la toate standurile ce vând produse similare. Negusotrii nu mai sunt pra dispuşi la negociere aşa cum scrie în ghidul turistic şi nici măcar un ceai nu ne-au oferit. Să nu mai vorbim că preţurile sunt astronomice!! Dan al meu a avut totuşi răbdare să îşi negocieze un ceas şi o narghilea, fiecare la vreo 25 de Euro, ceea ce oricum nu mi se pare ieftin. 

Cel mai mult mi-a plăcut vederea din turnul Galata, fost far şi foişor de foc, acum ...obiectiv turistic. Foarte frumoasa priveliştea de sus! 

Ah, şi kebab-ul lor e foarte bun, ca au o chifla anume, „pita“, gen foccacia. Nu am văzut absolut nicăieri „shaorma“, aşa că nu sunt prea convinsăcă e produs turcesc. Mai degraba e o adaptare la piaţa noastră, cu atât mai mult cu cât turcii nu pun sos de usturoi (de fapt de niciun fel) pe kebab. Apropo mâncare, e o adevărată aventura să îți cumperi înghețată la ei. Atașez un filmuleț:

Una peste alta, experiența a fost drăguţă dar nu m-aş mai duce la Istanbul în următorii 10 ani. Urmează Barcelona în Octombrie, acolo am mai fost şi m-aş mai tot duce.

Toropeala si tocilareala

Behind every successful woman is... a basket of dirty laundry.

Mi-au placut mult mesajul si poza de mai sus cand le-am vazut pe blogul Mariei (desi acum nu reusesc sa gasesc exact acea postare), cu atat mai mult cu cat ma simt vesnic restanta la capitolul "treaba prin casa". Prea rar ma simt in stare sa fac curat dupa ce ajung acasa de la serviciu, dar de fapt prea rar ajung sa stau acasa dupa serviciu. In ultima vreme am preferat sa socializam fie cu prieteni fie in cu bicicletele noastre. Dar de cand sunt 38 de grade afara la 9 seara si aerul conditionat nu mai face fata, nu imi vine mai sa fac altceva decat sa zac!

Cu toata caldura, ultimele 4 weekenduri le-am petrecut la Bucuresti, urmand un curs de legislatia muncii. Am optat pentru modulul de weekend pentru ca nu prea aveam incotro, dar si pentru ca nu mi-am dat seama cat de istovitor poate fi sa nu ai nici macar o zi libera intr-o luna! Ieri am absolvit insa, cu 10 :D, si ma bucur ca am din nou timp de blog.

Pentru ca banca pentru care lucrez avea, dupa o luna de la angajare, pretentia sa fiu expert in relatii de munca, fara sa imi fi oferit nici macar o ora de training de specialitate, am hotarat sa iau eu fraiele in maini si m-am inscris pe banii (parintilor) mei  - multumesc! - la acel curs de legislatia muncii si politici manageriale de resurse umane. Si bine am facut! Cred ca niciun training din lume nu ar fi putut fi mai la obiect si mai pe problemele cu care ma confruntam la serviciu.

Profesoara de curs, jurista si manager HR, este toba de carte si extrem de interesata sa te ajute, astfel incat ne raspundea la orice intrebare, chiar daca asta presupunea din partea ei consultanta juridica inclusa in pret. In concluzie a meritat efortul de a renunta la 4 weekenduri de vara pentru a invata cum sa dau oameni afara in conditiile legii, cum sa ii detasez in strainatate fara sa ma pierd in jungla birocratiei, cum sa demonstrez necorespunderea profesionala - cela mai greu lucru pe care un angajator l-ar putea face - si cum pot obliga un angajat sa ramana in firma 3 ani, in conditii legale. Pe lanaga asta ne-a aratat o multime de chichite legislative pe care sa le folosim in avantajul firmei, forte pretioase in conditiile in care legea apara foarte mult pe angajat.

Daca va confruntati vreodata cu vreo problema de resurse umane - fie ca angajat, fie ca angajator - scrieti-mi si va ajut cu placere. Celor din Bucuresti recomand din toata inima cursul Ramonei Ristea de la Absolute School.

PS: ar trebui pe aceasta cale sa-i zic multumesc lui Neea (viitoare Tziripan) ca mi l-a recomdat ;)

Dau saşi şi şvabi pe Mercedes-uri full option

Există un număr foarte restrâns de canale TV pe care le urmăresc atunci când sunt acasă, şi un număr şi mai restrâns de canale pe care le urmăresc atunci când sunt singură acasă: Deutsche Welle, când mai fac ceva treabă prin casă, şi Hallmark, când puturoşesc.

Aseară, în timp ce curăţam un morman interminabil de fasole verde (aka postaie), am ascultat un reportaj despre şpaga pe care guvernul Germaniei a plătit-o lui Ceauşescu timp de câţiva ani pentru ca acesta să permită etnicilor germani să părăsească ţară. 

Operaţiunea este la bază, după câte rezultă din reportaj, un mega-gest umanitar din partea guvernului german, în sprijinul semenilor lor blocati între graniţele închise ale României. Negocierile au fost purtate ani la rând de un avocat neamţ, care căra bani cu sacoşa în România, să-i hrănească lăcomia lui Ceauşescu. Tranzacţiile se negociau ca la piată: persoana şcolită, cu diplomă universitară – 6000 de Euro, că doar a învăţat pe gratis la noi în ţară şi trebuia să ne scoatem banii, ţăranul -1500 de Euro. Cu timpul, pretenţiile comunistului-şef au crescut şi a trebuit îmbunat cu diverse cadouri, de la arme de vânătoare, pe care le colecţiona, până la Mercedes-uri cu inclusiv frigider. 

Apropo, am citit de curand „Supleantul“, de Petru Popescu, o carte in care apare si Zoia Ceausescu in Mecedes-ul ei decapotat. Mă întreb dacă o fi una dintre maşinile primite şpagă de la nemţi... 

De prin anii 70 si pana la revolutie, peste 220.000 de saşi şi şvabi din Transilvania şi Banat au părăsit România, în schimbul a unei sume estimate echivalenta cu 500 de milioane de Euro.

Cred că ştia Nicu Ceauşescu ceva atunci când a revendicat averea părinţilor. 

Reportajul intreg, de 8 minute, in limba Engleza, pe pagina Deutsche Welle

Cheesecake - o nebunie

Sunt absolut nebuna dupa cheesecake; dupa orice desert cu branza in general, dar dupa asta in mod special.
Am preparat-o in ultimul an in nenumarate variante si cantitati, si inca nu m-am plictisit. De data asta am reusit sa-mi si pozez capodopera culinara (intamplator si cea mai fina varianta de pana acum), asa ca am hotarat sa impartasesc reteta.

E foarte buna ca desert de vara, mai ales daca o asortezi cu capsuni, cum am ales eu, sau cu alte fructe acrisoare. In plus se face usor si destul de repede. Se manaca rece, de la frigider, si garantez ca e mai buna deat o inghetata.

Pentru blat (de fapt nu e blat adevarat): 300g biscuiti + 110g unt topit

Biscuitii macinati - eu ii zdrobesc cu ciocanul de carne in hartie de copt - se amesteca cu untul topit. Apoi se indeasa cmpozitia pe fundul tavii (fie unsa, fie cu pergament) si se tine la frigider pana e gata compozitia.

Pentru compozitie: 600g branza foarte grasa si fina de vaci (pe engleza e cream cheese si produsul cel mai apropiat ar fi Mascarpone!) + 600g branza slaba de vaci (de-a noastra) + 400g smantana + 6 oua + 300g zahar. Ideea cu branzurile astea sofisticate e ca sunt mai dense, mai fine, drept urmare si prajitura va iesi mai fina.

Reteta originala pare a fi pentru un batalion intreg. Intr-un vas normal de Jena incape doar 1/3 din ce am listat mai sus. De altfel atat e si in poza.
Asadar: mascarpone (sau branza grasa de vaci, ca merge) se amesteca cu cealalta branza si cu zaharul. Apoi ouale, unul si amesteci, apoi altul si amesteci, si tot asa. Smantana la sfarsit. O sa iasa o chestie lichida, care se toarna in tava, peste bicuiti. Va sta la cuptor o ora si un sfert (o ora pentru cantitate mai mica), la 150 de grade, sau treapta 2 sau "low" (dar nu minim). Cand e gata inca se clatina la mijloc, dar se intareste cand se raceste. Ar fi bine sa stea la frigider cateva ore inainte de servire.

Deasupra: capsuni sau alte fructe acrisoare, crude, peste care se pune gelatina pentru torturi. Eu doar pe aia Dr. Oetker reusesc sa o pregatesc fara sa o stric, celalalte sunt prea sensibile.

Incercati si ziceti-mi daca va mai puteti opri din mancat, ca eu una cu greu ma rup de la frigider.

Oriunde, numai nu in casa

A venit vara si caldura toropitoare, asa ca am apucat-o catre apa. Navodari este de ceva vreme destinatia noastra pe litoralul romanesc, asa ca am fost si anul acesta, deja in 2 weekenduri, cu cortul in campingurile din Navodari. Foarte misto, si din pacate deja prea aglomerat. Din fericire plaja la Navodari este mare si aerisita chiar si in sezon, pescarusii sunt omniprezenti, campingul e verde si racoros, la buza marii, si seara Satul de Vacanta e o alternativa placuta la manelele din difuzoarele vecinilor de cort.

Ar fi trebuit sa fugim la munte weekendul asta, dar ne-am lasat intimidati de furtunile prognozate si am amant plecare cu o saptamana. In schimb ne-am aventurat prin Bucuresti cu bicicletele, in jurul lacului Herastrau. Ce bine e cand soarele sta ascuns in nori! 

 

Eurovsion 2010, Romania locul 3!

Aseara ne invarteam cu Tiripanii cu masina prin Calarasi, cautand un loc sa bem si noi un suc scurt, dupa care sa o tai acasa sa ma uit la Eurovision. Dar ce sa gasesti un local in plin sezon de nunti...! Asa ca s-a nascut geniala idee sa ne luam pizza la pachet si sa mergem la Neea acasa sa ne uitam la Eurovision.

Ca fan declarat ce sunt, am vazut finala nationala - unde am votat pentru Paula si Ovi, semifinala de la Oslo, unde a participat si RO, si marea finala, bineinteles - unde nu am mai votat pe nimeni ca era prea scump. Mi-ar fi placut totusi sa dau un vot turcilor.

Vreau sa laud putin prestatia romancei si a semi-romanului, ca mi-au placut mult de fiecare data.
La selectia nationala mi s-a parut ca s-au detasat de restul plutonului, drept pentru care i-am si votat si m-am bucurat mult cand au castigat. Am avut apoi putine emotii cand am vazut videoclipul - it just doesn't do them justice. Cu toata parere de rau - ca e si mana sebesanului DJ Fantom acolo - videoclipul se vrea futurist dar mie mi se pare putin caracghios, mai ales la partea cu dansatorii si roboteii. In plus inregistrarea il pune pe Ovi cumva in background, de ai impresia ca e mai mult acompaniament pentru Paula.

La semifinala in schimb, cand m-am uitat singura si nu am avut zgomote de fond ( :p sorry guys) am avut un soc cand am vazut ce diferenta substantiala exista intre varianta live si cea de videoclip. Ovi este foarte tare! Au avut si norvegienii sonorizare impecabila, dar au fost si ai nostri la inaltime. Cica au fost foarte silitori acolo, au repetat continuu si au facut vocalize. Paula a luat lectii de canto de cand s-a calificat si statea cu profesoara ei la telefon de la Oslo sa-i dea tonul :)) Au fost foarte serosi si uite ca a dat roade.

Cu toate astea, chiar daca melodia este foarte buna, si prestatia artistilor si mai buna, Romania nu prea are sanse sa castige un concurs ca Eurovision, pentru ca exista o evidenta trasatura politica in acordarea voturilor. Este hilar sa vezi cum tarile din fostul bloc sovietic isi dau cele mai mari puncte intre ele, la fel cum tarile nordice se premiaza reciproc. Noi nu am primit nimic din nordul Europei, cu exceptia Norvegiei - caci Ovi are cetatenie norvegiana si este un cantaret cunoscut la ei - si a Suediei, unde ma gandesc ca este de asemenea cunoscut. Deci si voturile noastre au venit pe filiera prieteniei. Dar nu exclusiv, ca altfel nu am fi iesit pe locul 3 totusi!

Castigatoare a iesit o pustoaica din Germania cu o melodie foarte vesela si catchy. Eu nu am apreciat-o pentru ca seamana foarte mult cu o serie de hituri din ultima vreme, inclusiv cu o melodie dintr-o reclama Orange. A fost votata insa la greu, astfel incat a surclasat de departe concurenta. Pe locul 2 Turcia, favorita mea, iar pe locul 3, Romania. Yupee!!

Va las cu inregistrarile live:

Sebeş

De mult vroiam sa aduc câţiva prieteni la Sebeş, să le arăt meleagurile mele natale, deluroase, răcoroase şi frumoase. Aşa că am avut grijă să profit de weekendul prelungit de Rusalii şi să îi sui în maşină în direcţia Sebeş. 

Din program nu a putut lipsi o incursiune gastronomică, aşa că le-am făcut cunoştinţă Anghelilor – foşii noştri concubini – cu virşli de Sebeşel, pâine de Petreşti, ciorba de burta a la Casa Simi şi plăcintă grecească de la Multipast. Toate au avut recenzii pozitive! 

Bineînţeles că am luat-o şi înspre râpă, însă a fost atâta mocirlă încât nu am putut ajunge nici măcar până la pod... Ne-am ales totuşi cu poze :D În schimb am mutat ieşirea în natură la Răhău, unde, prin bunavoinţa domnului şi a doamnei Androne-Sterca, am călarit fiecare câte puţn. Mulţumim, să ne trăiţi! 

Am fost plăcut surprinsă să găsesc deschisă Galeria comercială Leul de Aur, un fel de mini-mall vis-a-vis de Topaz. Clăirea e superb amenajată şi mă bucur că au restaorat-o păstrându-i aerul de vechi săsesc. Şi apropo restaorare, cât de tare e cetatea de la Alba cu Traseul celor Trei Fortreţe si garda costumată! Foarte, foarte mişto! Aproape la fel de mişto ca ciorba de fasole în pâine de casă de la Pub 13 :p

Nu degeaba mă mândresc că-s sebeşancă!

Vă las cu pozele:

Poze

Ne-am luat un aparat foto smecher, cu care ne-am tot jucat ultimele doua weekenduri, asa ca tura asta o sa las imaginile sa vorbeasca :) Trebuie sa ii multumesc frumos lui Cristi pentru consultanta pre-cumparare: sa traiesti, ti-am urmat sfatul si suntem multumiti de achizitia facuta!

Pozele de mai sus sunt facute o parte pe malul Argesului langa Bucuresti, cealalta parte pe Valea Lotrioarei, la Deea la cabana. Culmea e ca nu am nicio poza calumea cu Deea, dar le astept pe cele de la Sandi (facute cu monstrul de aparat pe care il tine in brate). To be continued....