Borş de peşte ca la Tulcea

Weekendul ăsta am luat parte la două evenimente la Tulcea, unul a fost nunta de argint a finilor lui Dan, şi al doilea a fost zeama acră de a doua zi :-) 

Foarte drăguţă iniţiativa de a organiza nunta de argint, mai ales că a ieşit exact ca o nuntă: mai întăi o slujbă scurtă, unde le-au fost puse noile verighete şi apoi o petrecere la restaurant de vreo 60 de persoane, cu toate cele şi muzică excelentă. Mai mult decât acest eveniment, oricum impresionant în sine, m-a marcat borşul de peşte fără borş, făcut într-o namilă de ceaun, pe foc de lemne, din nesfârşite soiuri de peşte, în cantităţi incomensurabile. E ceva.... dar mai bine explic în imagini.

Mai întâi se pregătesc ingredientele: nenumărate kile de peşte, curăţat şi tăiat, cartofi întregi, ceapă tocată şi întreagă, buluion cu ardei şi frunze de ţelină, multe frunze proaspete de leuştean (după mine astea fac toţi banii) şi pentru acreală ...surpriză plăcută... oţet şi nu borş!

(Am uitat să menţionez ca ciorba a fost făcută la curte, o curte veche, bătrânească, de aceea şi decorul e pe măsură. Doar decorul însă, mâncarea e de basm.)

 

Kilele de peşte, ceapă, leuştean

 

 

bulionul, cartofii şi oţetul

... pe măsură ce apa fierbe, se aruncă laolaltă cartofii şi ceapa, şi după ce mai trece o vreme se pune şi peştele, ca şi când ai face un concentrat de peşte... 

 

...se colorează mai apoi cu bulion şi frunze verzi....

...şi se sărează şi se acreşte după gustul lui tataia bucătarul.

Între timp Aldoiu face mujdei cât pentru un batalion, dar până la urmă eram cam cât un batalion aşa că dă-i că merge...

Când ciorba a fiert se chemă 3 persoane pentru a da jos ceaunul de pe foc, şi apoi se scoate TOT peştele din ciorbă pe platouri. Pariu că nu vă aşteptaţi la asta.

Șmecheri tulcenii ăştia, fac ciorbă şi fel principal 2 în 1, dar întind o masă mare pentru asta

Nu rămâne decât să te înfrupţi din bucate pe nerăsuflate, peştele cu cartofii drăgăliţi cu usturoi din belşug, şi zeama mai pe urmă, din strachină şi cu lingură de lemn.

DEMENŢIAL!

De la mâncare chinezească la colinde

Ce mişto e să locuieşti aproape de serviciu. Te întorci de la muncă, mănânci, speli baia fără grabă şi e abia 7 jumate!! Genial! Aproape că mă resemnasem la gândul că nu există mariaj fericit între viaţa profesională şi cea socială (aici includ şi gospodăria), dar se pare că timpul nu e pierdut.

Alţii care nu sunt aşa vlăguţi ca mine, să-i numim Angheli, pot face şi navetă zilnică Titu-Bucureşti-Titu şi pot şi socializa. Jos pălăria! Când s-au mutat la Titu la 1 Noiembrie (pentru necunoscători, Titu este un oraş din Dîmboviţa, nu un sat :p) am avut niscaiva emoţii că nu o să ne mai întâlnim atât de des ca înainte. Dar uitasem să iau în considerare factorul Ding Fu. Vedeţi voi, Ding Fu este mai mult decât un restaurant chinezesc, este un pretext pentru socializare. De fiecare dată comandăm altceva, şi devine din ce în ce mai interesant pe măsură ce tăiem de pe listă mâncărurile care sună mai occidental. Ultima dată, fiind o zi de post cu dezlegare la peşte, Marian – ospătarul cu care deja ne cunoaştem – ne-a recomadat „peşte veverită“ Check it out:

Anyway, ce vroiam să zic e că trebuie să creezi ocazii ca oamenii să se întâlnească şi ca prieteniile să nu se piardă, căci ochii care nu se văd, se uită.

Sărbătorile ar fi asemenea ocazii. Întotdeauna înainte Crăciunului mă apuca melancolia, cel puţin cât am fost studentă şi departe de Sebeş. Atunci resimţeam cel mai tare dorul de casă. Ei, anul acesta nu mai pot spune acelaşi lucru. Prietenii mei din liceu încep înet -încet să devină foştii mei colegi de liceu şi sita prin care se cern e tot mai rară. Au rămas doar acele câteva „cocoloaşe“ care sunt prea mari să treacă, puţintel din fiecare colţ de ţară, Timişoara, Cluj, Sebeş. Anul ăsta nu mai merg cu colinda şi nu mai mănânc sarmale la Nico şi deşi nu am făcut asta nici anul trecut, anul acesta îmi pare a fi definitivă treaba. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple, dar parcă întoteauna „acum“ e prea devreme.

Vă las cu o colindă anume, prietenii ştiu de ce.   

Stefan Hrusca - Cerul si pamantul