Internetul şi educaţia, partea I

Să ne imaginăm o comună mai în nordul ţării, cu aproximativ 3000 de locuitori care au, într-o mică proporţie, calculator acasă şi într-o şi mai mică proporţie acces la internet. Să zicem că o fundaţie dotează biblioteca publica din comună cu calculatoare şi acces gratuit la internet, şi invită localnicii să profite.

Care credeţi că vor fi urmările, la un an de la implementare:

• Vor fi şi vizitatori adulţi sau doar copii?
• Copiii merg mai mult să se joace şi să stea pe mess sau să îşi facă temele şi să se documenteze pentru şcoală?
• Vor fi mai mulţi elevi care merg pentru divertisment decât cei care merg în scop educativ?
• Vor neglija elevii lectura, acum că au acces la internet?
• Vor îndruma profesorii pe elevi către internet sau îi vor sfătui să păstreze distanţa?

Asta este unul dintre subiectele pe care le-am abordat  în lucrarea mea de disertaţie. Scopul general al lucrării e în fond altul... Partea cu impactul asupra educaţiei îmi place în mod deosebit, pentru că am reuşit să formulez eu însămi ipoteza că un centru cu acces gratuit la internet va influenţa considerabil educaţia elevilor. Dar în ce sens? Am făcut cercetarea pe teren în toamna asta şi azi am reuşit să finalizez şi concluziile. Ce fel de influenţă credeţi că am indentificat, pozitivă sau negativă? Se pot înregistra pariuri până... la următoare postare :)

Green washing

Derivat din conceptual ultra-cunoscut “spălare de bani”, vă prezint un nou concept, cel al spălării imaginii, respective ascunderea unei personae “murdare” după un paravan filantropic: green washing.

De muuuultă vreme mi se pare Fundaţia Dinu Patriciu o ipocrizie. Deşi o fundaţie care face acte caritabile este bună în principiu, ea nu este cu adevărat filantropică dacă fondatorul nu este şi el un om în esenţă bun.

O să las profesioniştii să vorbească mai mult pe această temă, mai exact pe profesoara mea coordonatoare a lucrării de disertaţie, care este cercetător în domeniul Responsabilităţii Sociale Corportaive. Lectură plăcută!

http://csr-romania.blogspot.com/2009/11/de-ce-filantropii-nostri-nu-sunt-ca-ai.html

O generaţie de dezechilibraţi

Una dintre problemele recurente ale societăţii moderne, accentuată odată cu emanciparea femeii (:D) este dezechilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală (bineînţeles că la şcoală am studiat-o sub titlul de work-life balance...). Ideea este, în teorie, că menţinerea unui echilibru între cele două se poate asigura, dar doar prin eforturi susţinute de ambele părţi ale baricadei, de către angajator şi angajat deopotrivă.

Sunt curioasă câţi dintre angajatori conştienţizează ca acest dezechilibru există şi că el poate degenera dacă nu se iau măsuri. Cum este în cazul firmei unde lucraţi voi? De fapt, cum e în cazul vostru? Resimţiţi un dezechilibru? Şi dacă da, ce faceţi ca să redresaţi problema sau ce ar trebui să faceţi dar nu reuşiţi?

Mie mi se pare acest subiect puţin forţat: din mai toate discuţiile am dedus că lumea percepe dezechilibrul asta ca dezechilibru temporal, adică timpul pe care îl petreci la serviciu este mult mai mare decât timpul tău liber şi de aici dezechilibrul. Nu zău...! Păi hai să punem pe hârtie: dintr-o zi normală de 24 de ore, pe 8 le dormim. Alte 8 ore eşti la muncă şi încă una e pauza de masă – deci 9 ore la muncă. Dimineaţa te trezeşti cu 1 oră înainte să pleci ca să te pregăteşti pentru muncă, deci 10. Apoi, în cazul meu, mai pierd pe drum câte o oră la dus şi una la întors. Iaca 12 ore din zi sunt dedicate muncii, asta plecând de la premisa că nu fac ore suplimentare. Îmi rămân aşadar 4 ore pe zi pentru mine, dar mai am şi 32 din weekend! Adunând, muncă – viaţă personală scor final 60:52. E demonstrat matematic: nu am nici o şansă să ating un echilibru.

Marea conspiraţie

Moş Nicolae, la fel ca Moş Crăciun sau Iepuraşul, e o înţelegere tacită între toţi părinţii din lume, ca fiecare să îşi mintă copiii cât mai mult timp cu putinţă.  Sună dur, dar în fond asta este – o minciună. Şi am impresia că adulţii sunt mai bucuroşi decât copii să joace jocul de-a minţitul de Sărbători. Parcă minciuna asta ar fi doar un pretext ca ei să se simtă bine şi nu neapărat să îşi bucure copiii. Să fim serioşi: jucăriile şi desenele animate au fost inventate de adulţi pentru propriul divertisment. Că îşi consolidează relaţia cu proprii copii cu acest prilej, ăsta e doar un beneficiu!