Masa critica, Mai 2011

Se pare că blogul meu a ajuns un fel e jurnal de weekend... deocamdată nu schimb această stare de fapt ci dimpotrivă, continuu. N-am mai plecat pe nicăieri weekendul ăsta, în principal pentru ca Dan are disertaţia în 3 săptămâni şi a vrut să lucreze la ea. Ne-am permis însă ieşiri de seară, Vineri şi Sâmbătă, şi despre una aş vrea să vă posvestesc.

A descoperit Dan pe Facebook un cont, “masa critica” şi un eveniment, bicilit în masă prin Bucureşti în fiecare ultimă Vineri a fiecărei luni. Ne-am dus şi noi, că şi aşa nu prea ai pe unde să te dai, Vineri seara la 7 în parcul Izvor, de unde s-a plecat pe traseul Izvor-bulevadul Unirii – piata Alba Iulia – Parcul National – Costin Georgian – Morarilor – pod Fundeni – Colentina – Doamna Ghica – Calea Mosilor – Universitate – Kogelniceanu – Izvor. Fix 19.2 km, pe ciclometru, 28.7 km de acasa până acasă. 

 

Organizarea firavă, numărul exact de participanţi necunoscut, o numărătoare la un moment dat a scos 170. Vă daţi seama că pe pistele de biciclişti (pe unde erau) nu aveam cum să încăpem, aşa că am ocupat o bandă pe şosea. De asemenea era imposibil să trecem toţi prin intersecţii pe acelaşi verde, eram cam 3-4 serii, aşa că în primă fază unul dintre organizatori, cu o vestă reflectorizantă pe el, s-a pus în intersecţie oprind maşinile şi făcându-ne nouă semn să trecem. Pe lângă periculos, era şi foarte nepoliticos faţă de maşinile din trafic. Până la urmă nu participam la niciun protest, ci dimpotrivă, pedalam de dragul mişcării ori asta ar fi trebuit să nu-i încurce pe ceilalţi. 

 

În fine, până la urmă mersul buluc câte 2-3 în paralele n-a ţinut prea mult că deja pe Bulevardul Unirii ne-a luat poliţia la întrebări, mai întâi rugându-ne să ne suim pe pistă (acolo încă era). Pe urmă au vorbit probabil cu organizatorii şi au văzut că-i groasă, nu aveai unde să înghesui pe pistă atâta amar de biciclime şi nici de oprit nu se punea problema, aşa că oamenii şi-au chemat întăriri şi .... şi.... ne-au escortat!! Jos pălăria! Ne-au rugat ce-i drept să nu mai mergem în paralel şi să nu intrăm pe celălalte benzi, chestii de bun simţ de altfel ce ar fi trebui să facem de la bun început, şi ne-au condus frumos prin intersecţii oprind ei traficul puţin cât să trecem noi repejor. Bineînţeles că s-a lăsat cu claxoane, n-am reuşit să îmi dau seama însă câte erau de protest şi câte de salut. Era distractiv să vezi cum trecătorii urlau după noi “da ce demonstraţi”, cum se mai lipea la cârd câte un biciclist sau cum îşi explicau cu voce tare “aaa, au fost în excursie!”. Asta ultima a fost genială, pe doi i-am auzit cu excursia.

Una peste alta mi-a plăcut turul, dar cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut oamenii legii care au văzut că e mai bine să ne conducă în siguranţă decât să ne convingă să o lăsăm baltă. I-am văzut la Izvor la sosire, s-au strâns si ei (două maşini şi un motociclist parcă), râdeau şi ei cumva uimiţi dar şi mulţumiţi de acţiunea spontană. La mai mare!

PS: fotografiile au fost facute de Sabin Spirea. Il gasiti pe el si alte muuuulte poze de Vineri Facebook (cont Masa Critica Mai 2011)

Prima Evadare 2011

Masa critică

Aşteptam weekendul ăsta de vreo 3 săptămâni, de când am zis că ne înscriem şi noi la Prima Evadare. Iniţial am crezut că e o mare ieşală cu bicicletele prin împrejurimile Bucureştiului, dar până la urmă am descoperit că e un concurs. OK din partea noastră, nu vroiam să câştigăm ci doar să ne plimbăm, dar am considerat că merită 45 de lei de persoana ca să pedalezi împreună cu 1500 de oameni 55 km prin pădurile şi peste câmpurile din nordul capitalei.

 Energizare înainte de start

Concursul în sine a fost foarte mişto organizat: pagină de internet calumea detaliată, harta traseului cu vedere satelit, maşină în care îţi puteai lăsa înainte de start un set de haine curate care să te aştepte la finish, check point-uri pe traseu cu autobuze care colectau concurenţii care abandonau cursa, marcaje clare ale traseului şi, dacă ar fi urmat cursa după o perioada de 2 saptămâni de secetă, probabil aş fi spus că şi alegerea traseului a fost excelentă.

În Bucureşti însă, de Marţi încoace a plouat zilnic iar azi noapte am avut parte de o furtună ca de vară. Niciun drum de pământ nu poate să înghită atâta apă, drept urmare traseul a fost integral noroi. Un noroi mai lichid şi bălţi enorme prin pădure, noroi dens şi lipicios pe câmp. Din păcate s-a mers “bară la bară” prin pădure, unde poteca era foarte îngustă, şi cam 20% din timp am mers pe lângă bicicletă. Primi 5 km au fost super ok, până a început ploaia şi am intrat într-o altă bucată de pădure, pe o cărare mai îngustă în care erau şanţuri pe care derapai. Acolo mi-am luat prima trântă, într-un derapaj, şi am căzut în fund în pleaşca aia cu bicileta peste mine. Nu ştiu de ce au proclamat doar casca obligatorie, eu aş zice că n-ar strica nişe ghete impermeabile şi apărători de picioare şi eventual de fund.

 La ieşire din pădure, una dintre bucăţile excelente de traseu

După 10 km am ajuns la şoseaua de centură şi apoi am intrat în câmp, însă am trecut la 80% din timp pe lângă bicicletă. Nasol rău de tot. Nu puteai merge pe bicicletă drept că derapai şi mai naşpa era că nici pe picioare nu puteai merge calumea, că derapai şi aşa. La un moment dat drumul a intrat prin noroi adânc şi aveam senzaţia că îmi rămân adidaşii acolo. De la un punct noroiul se lipise în aşa hal de roţi încât nu se mai învârteau. Aduna crengi si iarbă după el şi se blocau toate la frâne; din 10 în 10 metri trebuia să scoatem cu mâna toată mâzga de acolo ca să deblocăm roţile. Lumea capitula la tot pasul. Am insistat o vreme până am ajuns la un punct de unde vedeam participanţii din faţa noastră cu biciletele pe umăr, păşind cu greu prin noroi, pe o porţune de câţiva kilometri. Aia deja nu mai era plimbare cu bicicleta, nu mai avea niciun sens să continuăm pe lângă ea, aşa că după 15 km am capitulat.

Nu eram departe de un checkpoint şi ne-am întors la el. Un autobuz tocmai o luase din loc dar organizatorii ne-au văut şi l-au oprit. În autobuz încă vreo 10 alţii cu bicicletele lor, plini de noroi, resemnaţi dar frustraţi, ca şi noi de altfel. Autobuzul ne-a întors la start unde din fericire lăsasem maşina. Sunt 10 km de acasă până la punctul de start şi ploua azi dimineaţă la 8 jumate când am plecat, aşa că am luat maşina şi bine am făcut. Excursia s-a terminat cu o baie pentru biciclete, la spălătoria de maşini din colţ, şi una caldă acasă pentru noi.

 Autobuzul de sacrificiu

 Şi un balot de material că deh... hainejuniori.ro

Per ansamblu faină ieşirea, drumul prin pădure nu e deloc obositor şi nici ploaia nu ne-a deranjat prin pelerinele de la Decathlon. Cel mai rău îmi pare că a trebuit să abandonăm din cauza stării drumului, nu de oboseală şi nici de probleme tehnice. Chiar nu am simţit pic de oboseală în cei 15 kilometri şi sunt convinsă că dacă drumul ar fi fost uscat am fi făcut lejer traseul. Ne propunem oricum să îl reluăm la vară, într-o săptămână însorită şi usacată; abia aştept!


PS: mai multe poze cu traseul pe blogul lui Zoltan Lorencz, pe care l-am cunoscut în autobuzul abandonatorilor, ultima poză fiind şi cu noi 

Oriunde, numai nu in casa

A venit vara si caldura toropitoare, asa ca am apucat-o catre apa. Navodari este de ceva vreme destinatia noastra pe litoralul romanesc, asa ca am fost si anul acesta, deja in 2 weekenduri, cu cortul in campingurile din Navodari. Foarte misto, si din pacate deja prea aglomerat. Din fericire plaja la Navodari este mare si aerisita chiar si in sezon, pescarusii sunt omniprezenti, campingul e verde si racoros, la buza marii, si seara Satul de Vacanta e o alternativa placuta la manelele din difuzoarele vecinilor de cort.

Ar fi trebuit sa fugim la munte weekendul asta, dar ne-am lasat intimidati de furtunile prognozate si am amant plecare cu o saptamana. In schimb ne-am aventurat prin Bucuresti cu bicicletele, in jurul lacului Herastrau. Ce bine e cand soarele sta ascuns in nori! 

 

Să biciclim!

Când mi-am luat bicicletă primăvara asta, mă gândeam că o să o pot folosi ca un mijloc de transport prin capitală, mai ales acum că există şi o reţea cât de cât de piste pentru biciclişti. Ziceam că nu stau eu în loc de pistele alea, că şi aşa toată copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o cu bicicleta pe străzi şi trotuare, dar mă bucuram că există. Acum, la o lună de la achiziţie şi după câteva ieşiri prin Bucureşti, sunt dezamăgită; nu mă aşteptam să fie atât de greu să mişti pe bicicletă prin oraş.

În primul rând, pistele sunt mult mai puţine decât am crezut iniţial, sunt construite pe trotuar (adică prin îngustarea trotuarului) si sunt extrem de înguste ele. Bicicliştii concurează direct cu pietonii pentru utilizarea lor, si câteodată şi cu şoferii în căutarea unui loc de parcare. Nu peste tot sunt delimitate de şosea cu stâlpişori, aşa că sunt mulţi care urcă maşina pe pistă.

În al doilea rând, e aproape imposibil să mergi cu bicicleta pe şosea într-o zi de lucru. Pentru că sunt extrem de multe maşni parcate pe dreapta, trebuie să fii într-un slalom continuu. Ca să te asiguri că din spate nu vine nimic, trebuie să întorci capul peste umăr; doar că, atunci când faci asta pe bicicletă, inevitabil tragi si de ghidon stânga, ceea ce este foarte periculos. În weekend e traficul mai lejer si doar atunci aş recomanda acest sport extrem. Trotuarele sunt absolut impracticabile. Acolo unde nu sunt maşni parcate (o raritate), trotuarul e împânzit de pietoni.

În al treilea rând, mersul pe bicicletă prin Bucureşti este îngreunat de câinii vagabonzi, care abundă. Şi mersul pe jos este periculos, dar pedalatul cu atât mai mult, pentru că ăştia sar pur şi simplu la bicicletă. De după o tufă a sărit o căţea, şi după ea lătrând veneau 6 pui... Deci căţeii se educă de mici să sară la biciclete, e o tradiţie de familie.

Sâmbătă am participat la prima ediţe a BikeWalk Bucureşti, un marş pe bicicletă pe pistele din capitală. Din descriere înţlesesem că va dura de la 16:00 la 23:00 şi că vom da un tur al tutror pistelor din capitală. Ne-am strâns vreo 300+ de biciclişti şi urmat traseul Piaţa Presei – Arcul de Triumf – Piaţa Victoriei – Aviatorilor – Herăstrău. Cred că a durat maxim juma’ de oră; am fost foarte dezamăgiţi. În plus, am aflat acolo că marşul este de fapt un protest la adresa pistelor pentru biciclişti, inadecvate şi prea puţine. Ţin să precizez că nu am vrut să protestez. E adevărat că pistele actuale sunt inadecvate şî alocuri impracticabile, dar sunt destul de realistă să conşientizez că fizic nu e spaţiu pentru piste á la Amsterdam, Viena ori Londra.

Voi vă mai daţi cu bicicleta? În ce context şi câtă importanţă îi acoraţi? Credeţi că se va putea circula si la noi cu bicicleta, în oraşlele mari, peste câţiva ani? Ce ar trebui să facem pentru asta?

În aşteptarea răspunsurilor, mă duc la o tură prin Tineretului. V-am tzucat!

PS: Lavi, la mulţi ani frumoşi!

În căutarea bicicletei

Înainte de toate, o melodie asortată care să acompanieze lectura:

Partea cu soneriile îmi aduce întordeauna aminte de Ciocârlia :)

Şi acum să vă povestesc cum am cumpărat, m-am plimbat şi am stricat o biciletă în 24 de ore.

Totul a început cu prietenii noşri Ţiripanii (pe Andreea o ştiţi din articolul „Aventuri la interviu“) care au biciclete şi care s-au dat toată vara trecută cu ele în timp ce noi îi acompaniam pe role. Am început să ne gândim că bicicleta ne-ar duce mult mai departe şi deja ne închipuiam miniexcursii de weekend prin ţară, cu biciletele după noi. Aşa că am hotărât să ne luăm biciclete.

Am porniti prin magazine, cu un buget de 600 de lei de căciulă, în căutare de alternative. Se pare însă că piaţa din Bucureşti e invadată de biciclete DHS, astfel încât ne-a fost destul de greu să luăm o decizie informată. În disperare de cauză am folosit Jokerul „sună un prieten“ si l-am rugat pe Mircea să ne dea un sfat. Mircea, care face 100 km dintr-o lovitura pe bicicletă, a desfiinţat DHS-urile, şi în consecinţă şi iluziile noastre de a rezolva rapid problema. După câteva lecţii cu ce trebuie să aibă şi să n-aibă o bicicletă, am plecat pe la magazinele de specialitate. Dar acolo preţurile încep de la 1300 de lei, aşa că ne-am pus speranţa în Decatlon şi Hervis. Nici la Decatlon nu am reuşit să ne încadrăm în buget, dar din fericire am găsit ce căutam la Hervis.

Am constatat apoi că şi bicicleta se vinde ca şi maşina: dacă o vrei full option, mai scoţi nişte bani. Ne-am mai accesorizat aşadar cu cric, apărători de noroi, suport şi sticluţă de apă, lanţ antifurt, husă cu silicon pentru scaun şi mănuşi şmechere. Din fericire bicicleta a fost la promoţie, aşa că am reuşit să ne încadrăm în buget, cu accesorii cu tot.

A doua zi am ieşit la soare, în parcarea din spatele blocului, şi l-am învăţăt pe Dan să meargă pe bicicletă. No comment. După vreo oră am fost gata de mers în parc, unde am făcut febră musculară şi bătături la fund (husa nu a fost o investiţie prea bună). Întrun moment de repaos, când mi-am sprijinit bicicleta prost în cric şi m-am aşezat pe-o bancă, a trecut alt biciclist în viteză pe lângă bicicleta mea, şi curentul de aer a dărâmat-o... Partea proastă e că s-a sucit ghidonul în cădere si schimbătorul de viteze din dreapta a luat-o căzăura din plin. Drept urmare am rămas cu 3 viteze din 3x7, căci schimbătorul a dat ortul popii. Nasol moment!

Şi ca seria de prostii să fie completă, aseară, l-am decorat pe Dan al meu cu ceară topită  pe frunte, prin păr, în ureche şi pe ochelari (noroc că are!), precum şi peretele nostru alb, aşternuturile de pat şi canapeaua proprietarului. Deci...da!