Prea()măritul Salariu

Aşa-i că sună de pe altă lume sintagma „salariu prea mare“? E un fel de „flori de mucigai“; cum se numea la română această figură de stil... oximoron?

Aţi auzit vreodată pe cineva să spună că salariul lui e prea mare? În schimb la tot pasul lumea se plânge că salariul e prea mic, că nu-i ajung banii, că face naveta şi dă milioane pe benzină de parcă nu el a ales asta, că vrea şi el o mărire acolo de 5-7 milioane, nu mult. Nu se poate să fii de la HR şi să nu ţi se plângă lumea de bani, aşa cum nu există să fii şef nou şi să nu fi asaltat de cereri de mărire de salariu, uneori acompaniate de şantajul banii sau plec. Cel mai mult şi mai mult mă scoate din sărite când cineva începe să înşire cât are cutare şi cutare coleg, toţi mai mult ca el, şi el e tratat de parcă ar fi prostul copiilor cu „salariu de mizerie“.

Reality check!

Din punctul meu de HRRHHhdshu de vedere exista trei trepte de performanţă: (1) faci ce se aşteaptă de la tine să faci, (2) faci chiar mai mult decât ţi se cere, (3) nu te ridici la nivelul aşteptărilor deci ar cam trebui să îţi faci bagajul. Atâta timp cât tu faci acelaşi job şi îl faci la un standard de performanţă conform cerinţelor (situaţia 1), nu am de ce să îţi dau mai mulţi bani de la un an la altul decât eventual să-ti indexez salariul cu indicele de inflaţie. Înţeleg ca cei care îşi dau constant interesul şi care suprind prin eforturi deosebite, să fie recompensaţi printr-o creştere salarială, pentru că evident  aportul lor este mai mare decât cel asupra căruia ne-am înteles la angajare, deci şi plata ar trebui să corespundă. Aici realist se merge de la 10 la maaaaxim 30%. Peste treci deja pe o altă treaptă din ierarhie. Dar altfel de ce să iei mai mult an de an deşi tu faci acelaşi job la acelaşi nivel de performanţă în condiţiile în care salariul tău corespunde nivelului din piaţă? O să ajungi în ritmul ăsta să iei mai mult ca şeful tău, ceea ce e o anomalie.

Salariul creşte de regulă cu funcţia, sau cu merite deosebite. Dacă vrei un salariu mai mare, caută-ţi un job cu mai multă responsabilitate. Nu salariul e prea mic, jobul e prea mic. Mai fă o şcoală, mai mergi la un curs, mai investeşte nişte bani în sporirea abilităţilor tale şi apoi cere un salariu mai mare pe bună dreptate. Caută-ţi un domeniu de nişă unde sunteţi puţini care să ştiţi să faceţi acel ceva, sau intră în vânzări şi dă din coate. Colegul tău are salariu mai mare decât al tău? Foarte bine, tu de ce nu ai? Nu firma e de vină că salariul tău e prea mic, tu eşti.

Şi acum să întrebăm publicul, dacă nu l-am speriat prea tare...Voi ce aşteptări aveţi? Cam cât vi s-ar părea vouă normal să primiţi drept mărire anuală şi de ce? Ştiu căam printre cititori persoane care în doi ani şi-au dublat salariul, sau care au primit 7% mărire şi li s-a părut o nimica toată, sau care primesc mărire de 2 ori pe an şi li se pare normal. Vreau să ştiu DE CE?

Luaţi-ai BAC-ul!

Anul acesta avem promovabilitate la BAC de 45%, adica nici măcar jumătate din absolvenţii de liceu (care au avut curaj să se înscrie în prima serie de examinare) nu au luat notă de trecere. Nici jumate!

Bineînţeles că deja ştirile au transformat subiectul în dezbatere politică şi peste tot pe unde deschizi televizorul sau radioul auzi cererea de decapiatere a ministrului educaţiei. Păi fraţilor, cât poţi pune în seama coincidenţei că taman în anul în care s-au înăsprit condiţiile de supravegehere sa scadă dramatic şi rata promovabilităţii? Cam prea mare coincidenţa, după mine.  Ce are de-a face ministrul cu delăsarea elevilor şi-a părinţilor (şi a profesorilor, s-o zicem pe aia drepată)??

Dacă tot e să o dăm în politică şi dacă întradevăr ar exista o corelaţie pozitivă între deciziile ministrului şi rezultatele de la BAC, păi atunci să-i zicem mulţam fain că ne-a arătat cam care este valoarea reala la care ne situăm în momentul de faţă. Limitează şansele de copiere şi ...voila, filtrezi pe jumătate eşantionul. N-are treabă nici măcar structura subiectelor şi nici faptul că elevii nu cunosc de la începutul liceului modul de organizare al BAC-ului, cum urlă unii pe la televizor, că în final materia tot aia e şi daca înveţi rezolvi orice tip de subiect ţi se pune pe masă.

Să zică unul zău că la ei l-a BAC nu s-a putut copia, sau măcar vorbi puţin în timpul examenului!

Aşa că ar face bine părinţii să fie mai vigilenţi de acum înainte cu odraslele lor chiulangioaice şi ministerul să continue să urmărească şi să sancţioneze tentativele de fraudă încurajate de profesori, şi poate în 10 ani o să avem şi noi o promovabilitate reală de 80%.

Nunta în diverse locuri

Am fost de curând la nunta unui prieten la Săsciori (lângă Sebeş) şi contemplam mai apoi la diferitele obiceiuri de la nord şi de la sud de Carpati, şi chiar de la est şi de la vest. După trei nunţi în zona Sebeşului, alte trei în Călăraşi şi discuţii cu un coleg de srviciu austriac şi unul din Republica Moldova, am ajuns la concluzia “câte bordee atâtea obicee” (deşi în dex online scrie că pluralul de la obicei e obiceiuri).

Numitorul comun e petrecerea cu număr mare de invitaţi şi importanţa acordată mâncării. Spre exemplu la Sebeş meniul constă din aperitiv, supă, friptură la cuptor, tort, sarmale şi eventual nişte virşli spre dimineată, dacă mai prinde dimineaţa pe careva la masă. Plus prăjituri pe masă de la început. La Călăraşi nici picior de supă, în schimb ai aperitiv, peşte, sarmale, friptură la grătar şi la final tort - fără prăjituri. Nu numai că nu e supă, dar când le-am zis că la noi se dă, i-a bufnit râsul. Se pare că nu o consideră de sărbătoare. De altfel le-am gătit odată colegilor mei de apartament supă cu tăiţei şi au crezut că fac mişto de ei că le dau apă cu paste făinoase... Cum, să scot ce-i mai bun din supa aia, carnea şi legumele, şi să le dau zeama şi nişte tăiţei?!

Mărturiile e iarăşi un subiect aparte. La noi, de când mă ştiu, aşteptam să se întoarcă ai mei de la vreo nuntă să dau iama în prăjiturile cu care veneau. Mă bucur să văd că încă se obişnuieşte ca la plecare nuntaşii să fie cinstiţi cu câte o chesă cu prăjituri, mai nou plus o sticla de vin sau ţuică. Mai la Dunăre însă am fost consternată să primesc la plecare un prosop. Să-mi fie cu iertare mirarea, la noi prosopul se dă la înmormântare... Prin Bucureşti am văzut că se poartă nişte bombonele învelite în voal, sau alte chestii gen o mască de carnaval, un trabul, un eventai.

Cu darul am văzut că, cel puţin pe teritoriul României, ne-am pus de acord: în plic, frumos, la plecare. Colegul din Moldova zicea însă că la ei mai este încă de actualitate „masa mare“, adică nunta cu strigare, care face pe toată lumea să cotrobăie prin buzunare când aude câte o sumă mai mare. Se pare că acolo „datul“ e în Euro, cum de altfel am observat şi în filmul extrem de simpatic „Nuntă în Basarabia“. Zicea colegul meu că nunta la ei începe când Naşul Mare îşi face apariţia la nuntă, şi se mai întâmplă să se lase aşteptat mai ceva ca o mireasă. O dată a aşteptat de la 7 până la 11 să vină Naşul şi să înceapă restaurantul servirea, timp în care nuntaşii nu au avut altceva de făcut decăt să bea... La 11 toata lumea era praf!

Austriecii, mai vestici fiind, s-au detaşat puţin de obiceiul cu banul pe post de cadou, şi încearcă pe cât pot să ducă totuşi un cadou. Există însă cupluri care scriu direct pe invitaţie că ar prefera să primească banii în locul cadoului, pentru că au deja tot ce le trebuie, şi chiar avea o invitaţie la nuntă în birou ce confirmă. Îmi povstea colegul meu din Austria că la nunta lui au data de veste că ar vrea să îşi petreacă luna de miere pe nişte insule departe rău. Cavalerul de onoare a fost pe fază, a cumpărat un voucher de la o agenţie de turism cu acea destinaţie, a prinatat o poză uriaşă cu insulele, a tăiat-o sub formă de puzzle şi a vândut nuntaşilor piesele. Mi s-a părut o idee nemaipomentită!

Vara asta urmează două nunţi în Banat, sunt curioasă cum stă treaba pe acolo.

Cine mai ştie curiozităţi de pe la nunţi e invitat să share-uiască :)

Masa critica, Mai 2011

Se pare că blogul meu a ajuns un fel e jurnal de weekend... deocamdată nu schimb această stare de fapt ci dimpotrivă, continuu. N-am mai plecat pe nicăieri weekendul ăsta, în principal pentru ca Dan are disertaţia în 3 săptămâni şi a vrut să lucreze la ea. Ne-am permis însă ieşiri de seară, Vineri şi Sâmbătă, şi despre una aş vrea să vă posvestesc.

A descoperit Dan pe Facebook un cont, “masa critica” şi un eveniment, bicilit în masă prin Bucureşti în fiecare ultimă Vineri a fiecărei luni. Ne-am dus şi noi, că şi aşa nu prea ai pe unde să te dai, Vineri seara la 7 în parcul Izvor, de unde s-a plecat pe traseul Izvor-bulevadul Unirii – piata Alba Iulia – Parcul National – Costin Georgian – Morarilor – pod Fundeni – Colentina – Doamna Ghica – Calea Mosilor – Universitate – Kogelniceanu – Izvor. Fix 19.2 km, pe ciclometru, 28.7 km de acasa până acasă. 

 

Organizarea firavă, numărul exact de participanţi necunoscut, o numărătoare la un moment dat a scos 170. Vă daţi seama că pe pistele de biciclişti (pe unde erau) nu aveam cum să încăpem, aşa că am ocupat o bandă pe şosea. De asemenea era imposibil să trecem toţi prin intersecţii pe acelaşi verde, eram cam 3-4 serii, aşa că în primă fază unul dintre organizatori, cu o vestă reflectorizantă pe el, s-a pus în intersecţie oprind maşinile şi făcându-ne nouă semn să trecem. Pe lângă periculos, era şi foarte nepoliticos faţă de maşinile din trafic. Până la urmă nu participam la niciun protest, ci dimpotrivă, pedalam de dragul mişcării ori asta ar fi trebuit să nu-i încurce pe ceilalţi. 

 

În fine, până la urmă mersul buluc câte 2-3 în paralele n-a ţinut prea mult că deja pe Bulevardul Unirii ne-a luat poliţia la întrebări, mai întâi rugându-ne să ne suim pe pistă (acolo încă era). Pe urmă au vorbit probabil cu organizatorii şi au văzut că-i groasă, nu aveai unde să înghesui pe pistă atâta amar de biciclime şi nici de oprit nu se punea problema, aşa că oamenii şi-au chemat întăriri şi .... şi.... ne-au escortat!! Jos pălăria! Ne-au rugat ce-i drept să nu mai mergem în paralel şi să nu intrăm pe celălalte benzi, chestii de bun simţ de altfel ce ar fi trebui să facem de la bun început, şi ne-au condus frumos prin intersecţii oprind ei traficul puţin cât să trecem noi repejor. Bineînţeles că s-a lăsat cu claxoane, n-am reuşit să îmi dau seama însă câte erau de protest şi câte de salut. Era distractiv să vezi cum trecătorii urlau după noi “da ce demonstraţi”, cum se mai lipea la cârd câte un biciclist sau cum îşi explicau cu voce tare “aaa, au fost în excursie!”. Asta ultima a fost genială, pe doi i-am auzit cu excursia.

Una peste alta mi-a plăcut turul, dar cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut oamenii legii care au văzut că e mai bine să ne conducă în siguranţă decât să ne convingă să o lăsăm baltă. I-am văzut la Izvor la sosire, s-au strâns si ei (două maşini şi un motociclist parcă), râdeau şi ei cumva uimiţi dar şi mulţumiţi de acţiunea spontană. La mai mare!

PS: fotografiile au fost facute de Sabin Spirea. Il gasiti pe el si alte muuuulte poze de Vineri Facebook (cont Masa Critica Mai 2011)

La narcise, în Munţii Baiului

Până să descopăr carpaţi.org nu ştiam de Munţii Baiului. Se pare că sunt cei de vis-a-vis de Bucegi, de cealaltă parte a râului Prahova. Sinceră să fiu, nu mi-am dat seama nicodată că ar mai fi nişte munţi pe cealaltă parte, dar e oarecum lesne de înţeles de ce. De la stradă se văd în stânga Bucegii abrupţi şi stâncoşi, iar în dreapta nişte dealuri cu foioase. Creasta Baiului e bine ascunsă de nu îţi poţi da seama că ar mai fi şi ea pe undeva pe aolo.

În fine există, şi acolo înfloresc în fiecare an în preajma Sf. Constantin şi Elena o mulţime de narcise, pe care vreo 45 de persoane am fost să le vedem, să le pozăm şi să le lăsăm acolo. Mă aşteptam să dau de un covor alb de narcise mai ceva ca în grădină, silly me. Evident însă că natura le aşează cum vrea ea, sporadic prin iarbă, pe un versant însorit şi abrut.

Traseul în sine a fost nemarcat şi destul de scurt şi uşor, nişte drum forestier, puţină potecă printr-o vale secată, nişte grohotiş, o pantă super abruptă şi interminabilă, apoi drum de creastă şi o coborâre prin pădure.

 ... pe aici am venit...

 ... pe aici am urcat....

 ....aici am ajuns (Vf. Baiul Mare în mijloc)...

 ...si pe aici am continuat

Şi pentru că la munte regula e nicio zi fără ploaie, am făcut şi un duş scurt şi rece pe vârf. Da nu-i bai, că doar aşa-i fain când mergi pe munte! Trăiască gecuţele noastre de ploaie şi vânt de la Decathlon şi stâna părăsită peste care am dat la intrare în pădure! 

 ...norii ameninţători...

 ...care s-au ţinut de cuvânt şi ne-au alergat până la stână (se vede doar acoperişul)...

...unde ne-a inghesuit juma de oră, înainte...

  ...să o apucăm la vale prin pădure

Faină ieşala, şi mai faină trupa de la carpaţi.org. La multe ture de acum înainte! 

Borş de peşte ca la Tulcea

Weekendul ăsta am luat parte la două evenimente la Tulcea, unul a fost nunta de argint a finilor lui Dan, şi al doilea a fost zeama acră de a doua zi :-) 

Foarte drăguţă iniţiativa de a organiza nunta de argint, mai ales că a ieşit exact ca o nuntă: mai întăi o slujbă scurtă, unde le-au fost puse noile verighete şi apoi o petrecere la restaurant de vreo 60 de persoane, cu toate cele şi muzică excelentă. Mai mult decât acest eveniment, oricum impresionant în sine, m-a marcat borşul de peşte fără borş, făcut într-o namilă de ceaun, pe foc de lemne, din nesfârşite soiuri de peşte, în cantităţi incomensurabile. E ceva.... dar mai bine explic în imagini.

Mai întâi se pregătesc ingredientele: nenumărate kile de peşte, curăţat şi tăiat, cartofi întregi, ceapă tocată şi întreagă, buluion cu ardei şi frunze de ţelină, multe frunze proaspete de leuştean (după mine astea fac toţi banii) şi pentru acreală ...surpriză plăcută... oţet şi nu borş!

(Am uitat să menţionez ca ciorba a fost făcută la curte, o curte veche, bătrânească, de aceea şi decorul e pe măsură. Doar decorul însă, mâncarea e de basm.)

 

Kilele de peşte, ceapă, leuştean

 

 

bulionul, cartofii şi oţetul

... pe măsură ce apa fierbe, se aruncă laolaltă cartofii şi ceapa, şi după ce mai trece o vreme se pune şi peştele, ca şi când ai face un concentrat de peşte... 

 

...se colorează mai apoi cu bulion şi frunze verzi....

...şi se sărează şi se acreşte după gustul lui tataia bucătarul.

Între timp Aldoiu face mujdei cât pentru un batalion, dar până la urmă eram cam cât un batalion aşa că dă-i că merge...

Când ciorba a fiert se chemă 3 persoane pentru a da jos ceaunul de pe foc, şi apoi se scoate TOT peştele din ciorbă pe platouri. Pariu că nu vă aşteptaţi la asta.

Șmecheri tulcenii ăştia, fac ciorbă şi fel principal 2 în 1, dar întind o masă mare pentru asta

Nu rămâne decât să te înfrupţi din bucate pe nerăsuflate, peştele cu cartofii drăgăliţi cu usturoi din belşug, şi zeama mai pe urmă, din strachină şi cu lingură de lemn.

DEMENŢIAL!

Prima Evadare 2011

Masa critică

Aşteptam weekendul ăsta de vreo 3 săptămâni, de când am zis că ne înscriem şi noi la Prima Evadare. Iniţial am crezut că e o mare ieşală cu bicicletele prin împrejurimile Bucureştiului, dar până la urmă am descoperit că e un concurs. OK din partea noastră, nu vroiam să câştigăm ci doar să ne plimbăm, dar am considerat că merită 45 de lei de persoana ca să pedalezi împreună cu 1500 de oameni 55 km prin pădurile şi peste câmpurile din nordul capitalei.

 Energizare înainte de start

Concursul în sine a fost foarte mişto organizat: pagină de internet calumea detaliată, harta traseului cu vedere satelit, maşină în care îţi puteai lăsa înainte de start un set de haine curate care să te aştepte la finish, check point-uri pe traseu cu autobuze care colectau concurenţii care abandonau cursa, marcaje clare ale traseului şi, dacă ar fi urmat cursa după o perioada de 2 saptămâni de secetă, probabil aş fi spus că şi alegerea traseului a fost excelentă.

În Bucureşti însă, de Marţi încoace a plouat zilnic iar azi noapte am avut parte de o furtună ca de vară. Niciun drum de pământ nu poate să înghită atâta apă, drept urmare traseul a fost integral noroi. Un noroi mai lichid şi bălţi enorme prin pădure, noroi dens şi lipicios pe câmp. Din păcate s-a mers “bară la bară” prin pădure, unde poteca era foarte îngustă, şi cam 20% din timp am mers pe lângă bicicletă. Primi 5 km au fost super ok, până a început ploaia şi am intrat într-o altă bucată de pădure, pe o cărare mai îngustă în care erau şanţuri pe care derapai. Acolo mi-am luat prima trântă, într-un derapaj, şi am căzut în fund în pleaşca aia cu bicileta peste mine. Nu ştiu de ce au proclamat doar casca obligatorie, eu aş zice că n-ar strica nişe ghete impermeabile şi apărători de picioare şi eventual de fund.

 La ieşire din pădure, una dintre bucăţile excelente de traseu

După 10 km am ajuns la şoseaua de centură şi apoi am intrat în câmp, însă am trecut la 80% din timp pe lângă bicicletă. Nasol rău de tot. Nu puteai merge pe bicicletă drept că derapai şi mai naşpa era că nici pe picioare nu puteai merge calumea, că derapai şi aşa. La un moment dat drumul a intrat prin noroi adânc şi aveam senzaţia că îmi rămân adidaşii acolo. De la un punct noroiul se lipise în aşa hal de roţi încât nu se mai învârteau. Aduna crengi si iarbă după el şi se blocau toate la frâne; din 10 în 10 metri trebuia să scoatem cu mâna toată mâzga de acolo ca să deblocăm roţile. Lumea capitula la tot pasul. Am insistat o vreme până am ajuns la un punct de unde vedeam participanţii din faţa noastră cu biciletele pe umăr, păşind cu greu prin noroi, pe o porţune de câţiva kilometri. Aia deja nu mai era plimbare cu bicicleta, nu mai avea niciun sens să continuăm pe lângă ea, aşa că după 15 km am capitulat.

Nu eram departe de un checkpoint şi ne-am întors la el. Un autobuz tocmai o luase din loc dar organizatorii ne-au văut şi l-au oprit. În autobuz încă vreo 10 alţii cu bicicletele lor, plini de noroi, resemnaţi dar frustraţi, ca şi noi de altfel. Autobuzul ne-a întors la start unde din fericire lăsasem maşina. Sunt 10 km de acasă până la punctul de start şi ploua azi dimineaţă la 8 jumate când am plecat, aşa că am luat maşina şi bine am făcut. Excursia s-a terminat cu o baie pentru biciclete, la spălătoria de maşini din colţ, şi una caldă acasă pentru noi.

 Autobuzul de sacrificiu

 Şi un balot de material că deh... hainejuniori.ro

Per ansamblu faină ieşirea, drumul prin pădure nu e deloc obositor şi nici ploaia nu ne-a deranjat prin pelerinele de la Decathlon. Cel mai rău îmi pare că a trebuit să abandonăm din cauza stării drumului, nu de oboseală şi nici de probleme tehnice. Chiar nu am simţit pic de oboseală în cei 15 kilometri şi sunt convinsă că dacă drumul ar fi fost uscat am fi făcut lejer traseul. Ne propunem oricum să îl reluăm la vară, într-o săptămână însorită şi usacată; abia aştept!


PS: mai multe poze cu traseul pe blogul lui Zoltan Lorencz, pe care l-am cunoscut în autobuzul abandonatorilor, ultima poză fiind şi cu noi