Transalpina

Weekendul ăsta prelungit am avut de ales între o multitudine de destinaţii, top 3 fiind Transalpina, Moldoveanu sau mare. La mare am mai fost de 3 ori anul acesta, deci a picat. Stefan şi Răzvan au mers pe Moldoveanu şi ne-am fi putut asocia, doar că ei şi-au planificat tura de Sâmbăta până Miercuri ori noi nu ne-am permis încă 2 zile libere, deci a picat şi asta. Oricum vroiam să mergem pe Transalpina de când am auzit că s-a asfaltat şi am văzut şi pozele pe blogul lui Cristi, aşa că am plecat la Sebeş prin Parâng.

Am plecat cu gândul naiv că vom găsi o şosea pustie peste munte, nouă şi încâ necirculată, dar n-a fost să fie aşa. Veştile bune se pare că circulă repede şi fiind şi weekend prelungit, lumea a venit de prin toate judeţele ţării să se dea pe Transalpina, şi noi cu ei.

Poze spectaculoase cu drumul si peisajul pe site-ul Transalpina sau pe blogul lui Cristi

Lăsând însă aglomeraţia şi haosul de pe şosea la o parte, drumul este un obiectiv turistic în sine. Din Novaci urcă foarte sus, abrupt şi serpuitor, merge pe creastă, coboară în pas şi urcă iar, ca apoi să coboare prin pădure la Obîrşia Lotrului. Am găsit dificil să asociez peisajul acela, pe care îl consideram pustiu când îl băteam altă dată la picior, cu şosea, cu maşini şi mai ales cu atâtea maşini. E o incompatibilitate, dar de bun augur. Mergem în direcţia bună.

Drumul e asfaltat integral până la Obîrşe, şi cu ceva lipsuri până la Sebeş dar suficient de bun. Încă lipsesc marcajele şi parapeţii, dar sper că la anul pe vremea asta să fie bifate. Apreciez şi munca celor din spatele site-ului transalpina.biz care prezintă starea drumului în permanenţă actualizată, documentată cu hărţi, poze şi filmuleţe. Mă bucur şi salut iniţiativa.

La narcise, în Munţii Baiului

Până să descopăr carpaţi.org nu ştiam de Munţii Baiului. Se pare că sunt cei de vis-a-vis de Bucegi, de cealaltă parte a râului Prahova. Sinceră să fiu, nu mi-am dat seama nicodată că ar mai fi nişte munţi pe cealaltă parte, dar e oarecum lesne de înţeles de ce. De la stradă se văd în stânga Bucegii abrupţi şi stâncoşi, iar în dreapta nişte dealuri cu foioase. Creasta Baiului e bine ascunsă de nu îţi poţi da seama că ar mai fi şi ea pe undeva pe aolo.

În fine există, şi acolo înfloresc în fiecare an în preajma Sf. Constantin şi Elena o mulţime de narcise, pe care vreo 45 de persoane am fost să le vedem, să le pozăm şi să le lăsăm acolo. Mă aşteptam să dau de un covor alb de narcise mai ceva ca în grădină, silly me. Evident însă că natura le aşează cum vrea ea, sporadic prin iarbă, pe un versant însorit şi abrut.

Traseul în sine a fost nemarcat şi destul de scurt şi uşor, nişte drum forestier, puţină potecă printr-o vale secată, nişte grohotiş, o pantă super abruptă şi interminabilă, apoi drum de creastă şi o coborâre prin pădure.

 ... pe aici am venit...

 ... pe aici am urcat....

 ....aici am ajuns (Vf. Baiul Mare în mijloc)...

 ...si pe aici am continuat

Şi pentru că la munte regula e nicio zi fără ploaie, am făcut şi un duş scurt şi rece pe vârf. Da nu-i bai, că doar aşa-i fain când mergi pe munte! Trăiască gecuţele noastre de ploaie şi vânt de la Decathlon şi stâna părăsită peste care am dat la intrare în pădure! 

 ...norii ameninţători...

 ...care s-au ţinut de cuvânt şi ne-au alergat până la stână (se vede doar acoperişul)...

...unde ne-a inghesuit juma de oră, înainte...

  ...să o apucăm la vale prin pădure

Faină ieşala, şi mai faină trupa de la carpaţi.org. La multe ture de acum înainte! 

Vf. Ciucaş

Am tăiat-o noi şi Anghelii Sâmbătă la 8 dimineaţa din Bucureşti, destinaţie Muntele Roşu lângă Cheia. Am ajuns in 2 ore jumate, la 11 deja luasem cărarea la picior. Iniţial am zis că mergem până la Cabana Ciucaş şi de acolo, în funcţie de cât va fi ceasul, decidem dacă mai avem sau nu timp să urcăm şi pe Vf. Ciucaş. 

Am mai fost acum 4 ani la Muntele Rosu, în plină iarnă, dar nu am făcut nicio drumeţie. Ne-am luat însă acum revanşa. Vreme foarte frumoasă în prima parte a drumului, mult soare deşi vânt puternic, şi mulţi ghiocei şi brânduşe prin pădure. 

N-a durat chiar aşa mult până la Cabana Ciucaş, care oricum e închisă pentru renovare, dar s-a mai răcit vremea. Dacă intră soarele în nori îţi pui căciula şi gluga şi închizi toate fermoarele posibile. Picnic în frig şi vânt pe o pajişte uscată lângă un şantier nu e scenariul ideal, dar suficient de bun pentru noi. Pentru că era abia două fără şi o oră jumate pâna la vârf am zis că merită să continuăm. În poza de jos Vf. Ciucaş e al doilea de la stânga la dreapta.

 Am dat de zăpadă pe traseu, a două jumătate a urcuşului a fost integral pe zăpadă. Nu am avut parazăpezi şi nici băţ de schi, ca lumea care mai trecea pe lângă noi, dar nu am avut absolut nicio dificultate în a urca. Aş putea spune că încălţămintea decide reuşita unui urcuş. Iar eu am avut unele care m-au surprins. Ghetele mele de munte luate în anul doi de facultate, cu care am bătut munţii ţării câteva veri la rând, şi-au cam făcut datoria şi am zis să le înlocuiesc. Am găsit la Decathlon o ofera pentru ghete de tracking pentru copii si pentru că numerele mergeau până la 38 mi-am luat şi eu şi Andreea. Nu mă aşteptam să dau de zăpadă pe traseu, ce-i drept, credeam că o să ne plimbăm cel mult prin noroi. Dar vreau să spun că ghetele mele au rezistat eroic, nici măcar nu mi-a intrat apă înauntru. 

Aşa că am ajuns întregi şi deloc obosiţi pe vârf, unde am prins foarte puţin soare. Ştiu că din poză nu prea rezultă că ăla e stâlpul care indică Vf. Ciucaş 1954, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt că asta se ascunde în spatele ruginei de sus de tot.  

Pe cât de confortabil mă simt urcând, e atât de mult urăsc coborârile. Aşa îţi nenoroceşti picioarele şi aşa cred că faci şi febra musculară. Măcar jumătate de drum a fost distractiv că am coborât pe zăpada, adică ne-am dat ca pe derdeluş la vale, mai pe picioare, mai pe fund.

Per ansamblu o zi plina: 2 ore jumate cu maşina, 4 ore urcuşul, 2 ore coborâşul, grătar la întoarcere, fabră musculară şi dormit la cabană. Mai vrem!