Salariata, sau In cautarea timpului pierdut

M-am angajat!

De Martea trecuta sunt din nou in campul muncii, ca Specialist Resurse Umane la o banca. Ma voi ocupa de relatiile de munca (parte destul de delicata si ocolita), relocari de personal intre sediile internationale ale grupului, si putin pe partea de compensatii si beneficii, mai exact raportare pe un anume segment.

Dupa doua luni de vacanta fortata, in care m-am obisnuit cu un anume ritm si anume activitati, calitatea de salariata mi se pare rapitoare de timp. Si asta cu toate ca se intuneca la ora 8 in perioada asta.... Parca nu mai am timp de nimic odata intoarsa acasa, doborata de stresul adaptarii la nou. A dat din nou navala frustrarea muncii in Bucuresti - programul rigid de la ora 09:00 la 17:30 (tot e bine ca nu e 18:00), aglomeratia incredibila de la metrou, cele 50 de minute petrecute pe drum si imposibilitatea de-a mai citi in aglomeratia asta. Si cand se mai sinucide cate unul, din cand in cand, la metrou si blocheaza traficul, parca imi vine sa-mi iau lumea in cap si sa ma mut la tara.  Din pacate am ca termen de comparatie ultimul loc de munca, unde am avut marele noroc sa pot lucra 8 - 4.30, o binecuvantare pentru viata la capitala. Rau e sa te obisnuiesti cu binele...

Despre locul de munca in sine nu ma pronunt deocamdata; este prea devreme ca sa am o parere formata si in prima impresie nu cred. Sunt curioasa cum va evolua relatia cu superiorul, caci asta e factorul care face diferenta intre "imi place" si "nu-mi place" la serviciu. Ma bucur totusi ca am intrat intr-o companie solida, cu un departament de Resurse Umane mare si complex, foarte dinamic, de unde categoric am numai de invatat.

Banii sau viaţa

La ştirile de la Deutsche Welle, singurele la care mă pot uita, aud că Asociaţia Companiilor Aeriene Europene cer despăgubiri guvernelor, pe motiv că decizia de a închide spaţiul aerian a fost luată pe baza unor date insuficiente. Mai cu moţ patriotic, nemţii Lufthansa şi Air Berlin critică ministerul german al transporturilor că s-a bazat pe simulări computerizate efectuate de Volcanic Ash Advisory Centre al Marii Britanii, date despre care oficialii Lufthansa spun ca „nu pot fi luate in serios“.

Pentru pierderile suferite în cele 5 zile de restricţii de zbor, companiile aeriene europene cer despăgubiri. Estimările aduc pierderile totale în industria aviatică la un miliard de Euro, şi pun cea mai mare parte a lor pe seama proastei gestionări a crizei (fără precedent). Merită menţionat că poliţle de asigurare nu acoperă întreruperea activităţii din cauza erupţiei vulcanice. Ouch!

Bun; acum io stau şi mă gândesc cine are dreptate: guvernul, că a pus siguranţa pasagerilor pe primul loc şi nu a riscat nimic sau Liniile Aeriene, căora li s-a luat o felie destul de mare din plăcintă (şi pe timp de criză), fără să existe date absolut certe despre pericolul unui zbor prin aer + particule de cenuşă. Cum situaţia nu are precedent, se pare că nu există nici studii despre impactul reziduurilor vulcanice asupra avioanelor în zbor, ci doar câteva cazuri de avarii semnalate la avioanele NATO. S-a calculat aşadar traiectoria norului de cenuşă şi s-a închis în totalitate spaţiul pe unde acesta urma să treacă. Companiile aeriene spun ca au făcut teste pe cont propriu şi că nu există pericol pentru siguranta pasagerilor, contestând decizia interzicerea zborurilor.

Oricât aş încerca să mă pun în locul unui acţionar la o companie aeriană, tot nu mi se par motivele lor mai bune decât motivul guvernelor. Sunt de acord că situaţia nu a fost îndeajuns cercetată, că datele nu sunt concludente, adică motivul pentru politica de risc 0 din partea autorităţilor, dar acest lucru ar trebui să fie valabil şi în sens invers. Companiile au interpretat însă diferit: dacă nu e sigur că se produc pagube, atunci ne continuăm activitatea (până va fi sigur?). În opinia mea, lăcomia e mai mare decât grija pentru siguranţa pasagerilor, de acolo şi cererea pentru despăgubire din partea Asociaţiei Companiilor Aeriene din Europa.

Voi aţi urmăit serialul ăsta? Ce părere aveţi, cum ar trebui să se încheie?

Să biciclim!

Când mi-am luat bicicletă primăvara asta, mă gândeam că o să o pot folosi ca un mijloc de transport prin capitală, mai ales acum că există şi o reţea cât de cât de piste pentru biciclişti. Ziceam că nu stau eu în loc de pistele alea, că şi aşa toată copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o cu bicicleta pe străzi şi trotuare, dar mă bucuram că există. Acum, la o lună de la achiziţie şi după câteva ieşiri prin Bucureşti, sunt dezamăgită; nu mă aşteptam să fie atât de greu să mişti pe bicicletă prin oraş.

În primul rând, pistele sunt mult mai puţine decât am crezut iniţial, sunt construite pe trotuar (adică prin îngustarea trotuarului) si sunt extrem de înguste ele. Bicicliştii concurează direct cu pietonii pentru utilizarea lor, si câteodată şi cu şoferii în căutarea unui loc de parcare. Nu peste tot sunt delimitate de şosea cu stâlpişori, aşa că sunt mulţi care urcă maşina pe pistă.

În al doilea rând, e aproape imposibil să mergi cu bicicleta pe şosea într-o zi de lucru. Pentru că sunt extrem de multe maşni parcate pe dreapta, trebuie să fii într-un slalom continuu. Ca să te asiguri că din spate nu vine nimic, trebuie să întorci capul peste umăr; doar că, atunci când faci asta pe bicicletă, inevitabil tragi si de ghidon stânga, ceea ce este foarte periculos. În weekend e traficul mai lejer si doar atunci aş recomanda acest sport extrem. Trotuarele sunt absolut impracticabile. Acolo unde nu sunt maşni parcate (o raritate), trotuarul e împânzit de pietoni.

În al treilea rând, mersul pe bicicletă prin Bucureşti este îngreunat de câinii vagabonzi, care abundă. Şi mersul pe jos este periculos, dar pedalatul cu atât mai mult, pentru că ăştia sar pur şi simplu la bicicletă. De după o tufă a sărit o căţea, şi după ea lătrând veneau 6 pui... Deci căţeii se educă de mici să sară la biciclete, e o tradiţie de familie.

Sâmbătă am participat la prima ediţe a BikeWalk Bucureşti, un marş pe bicicletă pe pistele din capitală. Din descriere înţlesesem că va dura de la 16:00 la 23:00 şi că vom da un tur al tutror pistelor din capitală. Ne-am strâns vreo 300+ de biciclişti şi urmat traseul Piaţa Presei – Arcul de Triumf – Piaţa Victoriei – Aviatorilor – Herăstrău. Cred că a durat maxim juma’ de oră; am fost foarte dezamăgiţi. În plus, am aflat acolo că marşul este de fapt un protest la adresa pistelor pentru biciclişti, inadecvate şi prea puţine. Ţin să precizez că nu am vrut să protestez. E adevărat că pistele actuale sunt inadecvate şî alocuri impracticabile, dar sunt destul de realistă să conşientizez că fizic nu e spaţiu pentru piste á la Amsterdam, Viena ori Londra.

Voi vă mai daţi cu bicicleta? În ce context şi câtă importanţă îi acoraţi? Credeţi că se va putea circula si la noi cu bicicleta, în oraşlele mari, peste câţiva ani? Ce ar trebui să facem pentru asta?

În aşteptarea răspunsurilor, mă duc la o tură prin Tineretului. V-am tzucat!

PS: Lavi, la mulţi ani frumoşi!

Cobesc

Înfricoşător cum o erupţie vulcanică poate afecta, dintr-un colţ al lumii, un întreg continent. Mă bucur că nu trebuie să călătoresc prin lume cu avionul zilele astea, şi îi compătimesc pe cei blocaţi pe te miri unde, pe banii lor. Şi mai naşpa e că trebuie să facă nişte combinaţii ameţitoare ca să înlocuiască drumul cu avionul. De exemplu, profa mea coordonatoare, care a fost zilele astea la o conferinţă la Helsinki, trebuie acum să ia feribotul până la Talinn, apoi autocarul spre Varsovia, de acolo trenul spre Budapesta şi apoi alt tren spre Bucureşti... Dacă mai pui la socoteală şi întarzierile (noi am avut 4 ore întarziere pe ruta Budapesta-Bucureşti), e un drum al naibii de lung!

Dar traficul aerian să ne fie cel mai mic disconfort! Suntem abia în a patra lună din an, şi deja am fost martorii multor catastrofe naturale, vulcanul din Islanda fiind doar cea mai recentă. Am încercat, de curiozitate, să fac o lista cu aceste evenimente şi vă asigur că este foarte lungă. Ea ar include în mod normal şi furtuni tropicale şi alunecări de teren, de care noi am fost din fericire feriţi, aşa că m-am rezumat la cutremure - grija mea cea mai mare ca locuitor al Bucurşetiului ce mă aflu. Uitaţi şi vă minunaţi:

Islanda, cutremur cauzat de eruptie vulcanica – Aprilie 2010

China, cutremur – Aprilie 2010, 6.9 grade

Mexic, cutremur – Aprilie 2010, 7.2 grade

Turcia, cutremur – Martie 2010, 6.1 grade

Chile, cutremur – Februarie 2010, 8.8!! grade

Haiti, cutremur – Ianuarie 2010, 7.0 grade

Si doua mai putin mediatizate:

Insulele Solomon, cutremur – Ianuarie 2010, 7.1 grade

Tajikistan, cutremur – Ianuarie 2010, 5.3 grade

Sunt convinsă că e doar o chestiune de timp până ne vom zgudui şi noi; sper doar să fiu în locul potrivit la timpul potrivit. Amin!

Frustrarea căutării unui loc de muncă

Odată cu trecerea timpului, vacanţele devin parcă din ce în ce mai scurte. Cel puţin asta mi-a fost senzaţia de Paşti şi de Crăciunul care au trecut. Se zice că atunci când eşti om al muncii, timpul trece mai repede; dar credeţi-mă că nici să stai acasă toată ziua nu e mai bine. 

A trecut deja o lună şi jumătate de când am început căutările unui loc de muncă, şi se pare că va mai dura o vreme... Nu ştiu cum e în alte domenii (în afară de IT, unde ştiu sigur că e bine), însă la Resurse Umane pot spune că nu prea ai de unde alege un post. Piaţa de HR de la noi nu e încă suficient de matură încât să tranzacţioneze profesionişti talentaţi dar puţin experimentaţi (adica eu :D). Deocamdată se caută persoane cu experienţă de cel puţin 3-5 ani, chiar şi pentru cele mai banale funcţii. Cred că doar multinaţionalele înţeleg conceptul de investiţie în forţa de muncă, adică angajarea tinerilor cu potenţial şi formarea internă a acestora. Pe termen lung, această strategie este foarte eficientă, dar mentalitatea românească nu este setată să urmrească efecte pe termen lung ci dimpotrivă, vrea rezultate imediate şi cât mai mari. Asta mi se pare cel mai frustrant. Da, mai e muuult până departe!

La revedere, bere

Si azi joc in deplasare, deci si azi scriu fara diacritice.

Inca o melodie care sa acompanieze lectura, cu titlu asortat momentului.

In Iulie mi-am luat carnetul de sofer, am dat vreo 3 ture prin Calarasi si una prin Sibiu, dupa care am ramas sofer doar in acte. Dar nu si in luna Aprilie! Pentru ca Dan al meu a facut o depasire eleganta pe linie continua dubla (si cu denivelari de atentionare), din 24 Martie este pasager pentru o luna, iar eu soferul desemnat. La revedere, bere.

Spre uimirea mea mi-a trebuit doar o tura in jurul blocului sa imi aduc aminte pe ce sa apas si cum sa amestec in benzina (daca nu stiti bancul, intrebati-ma), si am taiat-o directia Calarasi. 105 km de autostrada si 25 de drum national in doua ore. Socotesc ca nu e rau pentru un incepator. Cu ocazia asta am ajuns si eu sa fac cunostinta cu vitezele a 4-a si a 5-a, si am reusit sa imi depasesc recordul personal de 60 km/h, care la vremea respectiva mi se parea viteza luminii.

Ramasesem oarecum codasa intre prietenele mele, atat cu carnetul de sofer cat si cu practica. Nicoleta si Lavinia si-au luat carnetul la 18 ani si intre timp au chiar masina proprie cu care fac deplasari interurbane. Flacar, oare tu conduci? Adelina si l-a luat in Facultate si acum o bate gandul sa-si aduca masina la Bucuresti. Una dintre cele doua Andree de la Bucuresti a intrat in trafic acum mai bine de un an si-i da inainte. Codasa efectiv a ramas doar ce-a de-a doua Andreea (cea cu "Aventuri la interviu"), care sper eu sa se ambitioneze in zilele urmatoare. Go, girl!

În căutarea bicicletei

Înainte de toate, o melodie asortată care să acompanieze lectura:

Partea cu soneriile îmi aduce întordeauna aminte de Ciocârlia :)

Şi acum să vă povestesc cum am cumpărat, m-am plimbat şi am stricat o biciletă în 24 de ore.

Totul a început cu prietenii noşri Ţiripanii (pe Andreea o ştiţi din articolul „Aventuri la interviu“) care au biciclete şi care s-au dat toată vara trecută cu ele în timp ce noi îi acompaniam pe role. Am început să ne gândim că bicicleta ne-ar duce mult mai departe şi deja ne închipuiam miniexcursii de weekend prin ţară, cu biciletele după noi. Aşa că am hotărât să ne luăm biciclete.

Am porniti prin magazine, cu un buget de 600 de lei de căciulă, în căutare de alternative. Se pare însă că piaţa din Bucureşti e invadată de biciclete DHS, astfel încât ne-a fost destul de greu să luăm o decizie informată. În disperare de cauză am folosit Jokerul „sună un prieten“ si l-am rugat pe Mircea să ne dea un sfat. Mircea, care face 100 km dintr-o lovitura pe bicicletă, a desfiinţat DHS-urile, şi în consecinţă şi iluziile noastre de a rezolva rapid problema. După câteva lecţii cu ce trebuie să aibă şi să n-aibă o bicicletă, am plecat pe la magazinele de specialitate. Dar acolo preţurile încep de la 1300 de lei, aşa că ne-am pus speranţa în Decatlon şi Hervis. Nici la Decatlon nu am reuşit să ne încadrăm în buget, dar din fericire am găsit ce căutam la Hervis.

Am constatat apoi că şi bicicleta se vinde ca şi maşina: dacă o vrei full option, mai scoţi nişte bani. Ne-am mai accesorizat aşadar cu cric, apărători de noroi, suport şi sticluţă de apă, lanţ antifurt, husă cu silicon pentru scaun şi mănuşi şmechere. Din fericire bicicleta a fost la promoţie, aşa că am reuşit să ne încadrăm în buget, cu accesorii cu tot.

A doua zi am ieşit la soare, în parcarea din spatele blocului, şi l-am învăţăt pe Dan să meargă pe bicicletă. No comment. După vreo oră am fost gata de mers în parc, unde am făcut febră musculară şi bătături la fund (husa nu a fost o investiţie prea bună). Întrun moment de repaos, când mi-am sprijinit bicicleta prost în cric şi m-am aşezat pe-o bancă, a trecut alt biciclist în viteză pe lângă bicicleta mea, şi curentul de aer a dărâmat-o... Partea proastă e că s-a sucit ghidonul în cădere si schimbătorul de viteze din dreapta a luat-o căzăura din plin. Drept urmare am rămas cu 3 viteze din 3x7, căci schimbătorul a dat ortul popii. Nasol moment!

Şi ca seria de prostii să fie completă, aseară, l-am decorat pe Dan al meu cu ceară topită  pe frunte, prin păr, în ureche şi pe ochelari (noroc că are!), precum şi peretele nostru alb, aşternuturile de pat şi canapeaua proprietarului. Deci...da!