Hobby

Cu toţii suntem egoişti. Nu neapărat în sensul peiorativ al cuvântului egoist, ci în ideea că facem ce facem ca să obţinem o satisfacţie personală. Inclusiv sacrificul – pentru familie, copii, biserică, sărmani, şamd – îţi dă satisfacţia personală de a fi ajutat pe altcineva, de a fi făcut un bine. După cum a spus şi a şi demonstrat în acel episod marea filosoafă Phoebe din Friends, there is no true selfless good deed.  

Din punctul meu de vedere, şi al unui prieten ghe la Cluuj cu care am discutat despre asta şi m-a inspirat pentru postarea de azi, cea mai mare satisfacţie personală ţi-o dă un hobby. Vorbesc de satisfacţie pe termen lung şi permanentă; sunt de acord că ocazional sunt alte lucururi care îţi oferă o şi mai mare satisfacţie, cum ar fi o afacere încheiată sau un examen trecut cu 10, sau un copil. Eu vreau sa mă refer astăzi la hobbyuri, ca ...instrument al fericirii.

Să clarific - un “hobby” nu este doar ceva ce faci cu plăcere, ci este o pasiune. Diferenţă enormă. Pasiunea e intensă, cere dedicare şi efort, te ridică de pe scaun şi te motivează să te antrenezi, să înveţi, te face să vrei să fii tot mai bun. Poţi spune că ai un hobby atunci când investeşti mult timp în a te perfecţiona. Câteva exemple: colecţionatul, cântatul la un instrument, practicarea unui sport, fotografiatul, pictatul, ...înţelegeţi tiparul?

În general observi că un hobby e o activitate la care te descurci de minune, e ceva ce-ţi vine uşor, pentru care ai un talent natural. Unii au avut curajul sau şansa de a-şi transforma pasiunea în meserie, şi au dat lovitura. Bill Gates spune despre programare că “era obsesia mea. Plecam de la orele de sport. Noaptea eram acolo, ma furişam după ora de culcare. Programam în fiecare weekend. Rar se întâmpla să nu petrec 20 sau 30 de ore săptămânal în faţa computerului.” (în Exceptionalii de Malcom Gladewell, o carte absolut exceptională btw). Concluzia mea e că devii cu atât mai bun cu cât e mai mare pasiunea pentru ceea ce faci.

Cel mai mare hobby al meu e dansul. Ştiu că e un hobby pentru că a fost o obsesie de-a mea de când eram în şcoala generală şi mergeam la Clubul Elevilor la dansuri. Nu aveam stare şi încă nu am dacă aud o muzică antrenantă. Am învăţat întotdeauna foarte rapid şi nu mi-a fost niciodată greu să prind vreun pas. Am continuat în liceu şi în facultate şi nu mi-am pierdut deloc din entuziastm. Repetam paşii sub bancă, în metrou, în staţiile de autobuz (discret!), în gând tot timpul, urmăream filmări şi le rupeam în bucăţele după care învăţam paşi noi, intram în transă de fiecare dată când treceam pe lângă vreo scenă unde se dansa, şi chiar şi azi deşi m-am lăsat de dansuri continuu să-mi fac în minte o coregrafie cam de fiecare dată când ascult o melodie care-mi place.

Pasiune slash obsesie, asta e dansul pentru mine. Dintre toate activităţile pe care am încercat să le fac (tenis, înnot, chitară, fluier, cor, dans, gătit, patinat, ski, ciclism, urcat pe munte – yep, multe) la dans mă descurc cel mai bine şi mă motivează cel mai tare. Nu contează că nu sunt cea mai bună dansatoare din lume, de fapt asta e chiar irelevant. Contează că din tot ce fac, asta fac eu personal cel mai bine, în propriul meu clasament. Asta mă motivează.  După definiţia de ceva mai sus, dansul e practic singurul meu hobby. Am renunţat însă la asta acum 2 ani şi de câteva zile a început să mă macine regretul. Îmi lipseşte.

Am fost întrebată odată la un interviu de ce nu mi-am transformat acest hobby în meserie. Răspunsul meu a fost că dacă aia mi-ar fi meseria atunci ar dispărea plăcerea şi ar interveni rutina şi stresul care însoţesc munca. Să fie aşa?

E cineva pe recepţie care să-şi fi transformat pasiunea în meserie? Cum e?

Transalpina

Weekendul ăsta prelungit am avut de ales între o multitudine de destinaţii, top 3 fiind Transalpina, Moldoveanu sau mare. La mare am mai fost de 3 ori anul acesta, deci a picat. Stefan şi Răzvan au mers pe Moldoveanu şi ne-am fi putut asocia, doar că ei şi-au planificat tura de Sâmbăta până Miercuri ori noi nu ne-am permis încă 2 zile libere, deci a picat şi asta. Oricum vroiam să mergem pe Transalpina de când am auzit că s-a asfaltat şi am văzut şi pozele pe blogul lui Cristi, aşa că am plecat la Sebeş prin Parâng.

Am plecat cu gândul naiv că vom găsi o şosea pustie peste munte, nouă şi încâ necirculată, dar n-a fost să fie aşa. Veştile bune se pare că circulă repede şi fiind şi weekend prelungit, lumea a venit de prin toate judeţele ţării să se dea pe Transalpina, şi noi cu ei.

Poze spectaculoase cu drumul si peisajul pe site-ul Transalpina sau pe blogul lui Cristi

Lăsând însă aglomeraţia şi haosul de pe şosea la o parte, drumul este un obiectiv turistic în sine. Din Novaci urcă foarte sus, abrupt şi serpuitor, merge pe creastă, coboară în pas şi urcă iar, ca apoi să coboare prin pădure la Obîrşia Lotrului. Am găsit dificil să asociez peisajul acela, pe care îl consideram pustiu când îl băteam altă dată la picior, cu şosea, cu maşini şi mai ales cu atâtea maşini. E o incompatibilitate, dar de bun augur. Mergem în direcţia bună.

Drumul e asfaltat integral până la Obîrşe, şi cu ceva lipsuri până la Sebeş dar suficient de bun. Încă lipsesc marcajele şi parapeţii, dar sper că la anul pe vremea asta să fie bifate. Apreciez şi munca celor din spatele site-ului transalpina.biz care prezintă starea drumului în permanenţă actualizată, documentată cu hărţi, poze şi filmuleţe. Mă bucur şi salut iniţiativa.

Prea()măritul Salariu

Aşa-i că sună de pe altă lume sintagma „salariu prea mare“? E un fel de „flori de mucigai“; cum se numea la română această figură de stil... oximoron?

Aţi auzit vreodată pe cineva să spună că salariul lui e prea mare? În schimb la tot pasul lumea se plânge că salariul e prea mic, că nu-i ajung banii, că face naveta şi dă milioane pe benzină de parcă nu el a ales asta, că vrea şi el o mărire acolo de 5-7 milioane, nu mult. Nu se poate să fii de la HR şi să nu ţi se plângă lumea de bani, aşa cum nu există să fii şef nou şi să nu fi asaltat de cereri de mărire de salariu, uneori acompaniate de şantajul banii sau plec. Cel mai mult şi mai mult mă scoate din sărite când cineva începe să înşire cât are cutare şi cutare coleg, toţi mai mult ca el, şi el e tratat de parcă ar fi prostul copiilor cu „salariu de mizerie“.

Reality check!

Din punctul meu de HRRHHhdshu de vedere exista trei trepte de performanţă: (1) faci ce se aşteaptă de la tine să faci, (2) faci chiar mai mult decât ţi se cere, (3) nu te ridici la nivelul aşteptărilor deci ar cam trebui să îţi faci bagajul. Atâta timp cât tu faci acelaşi job şi îl faci la un standard de performanţă conform cerinţelor (situaţia 1), nu am de ce să îţi dau mai mulţi bani de la un an la altul decât eventual să-ti indexez salariul cu indicele de inflaţie. Înţeleg ca cei care îşi dau constant interesul şi care suprind prin eforturi deosebite, să fie recompensaţi printr-o creştere salarială, pentru că evident  aportul lor este mai mare decât cel asupra căruia ne-am înteles la angajare, deci şi plata ar trebui să corespundă. Aici realist se merge de la 10 la maaaaxim 30%. Peste treci deja pe o altă treaptă din ierarhie. Dar altfel de ce să iei mai mult an de an deşi tu faci acelaşi job la acelaşi nivel de performanţă în condiţiile în care salariul tău corespunde nivelului din piaţă? O să ajungi în ritmul ăsta să iei mai mult ca şeful tău, ceea ce e o anomalie.

Salariul creşte de regulă cu funcţia, sau cu merite deosebite. Dacă vrei un salariu mai mare, caută-ţi un job cu mai multă responsabilitate. Nu salariul e prea mic, jobul e prea mic. Mai fă o şcoală, mai mergi la un curs, mai investeşte nişte bani în sporirea abilităţilor tale şi apoi cere un salariu mai mare pe bună dreptate. Caută-ţi un domeniu de nişă unde sunteţi puţini care să ştiţi să faceţi acel ceva, sau intră în vânzări şi dă din coate. Colegul tău are salariu mai mare decât al tău? Foarte bine, tu de ce nu ai? Nu firma e de vină că salariul tău e prea mic, tu eşti.

Şi acum să întrebăm publicul, dacă nu l-am speriat prea tare...Voi ce aşteptări aveţi? Cam cât vi s-ar părea vouă normal să primiţi drept mărire anuală şi de ce? Ştiu căam printre cititori persoane care în doi ani şi-au dublat salariul, sau care au primit 7% mărire şi li s-a părut o nimica toată, sau care primesc mărire de 2 ori pe an şi li se pare normal. Vreau să ştiu DE CE?

Luaţi-ai BAC-ul!

Anul acesta avem promovabilitate la BAC de 45%, adica nici măcar jumătate din absolvenţii de liceu (care au avut curaj să se înscrie în prima serie de examinare) nu au luat notă de trecere. Nici jumate!

Bineînţeles că deja ştirile au transformat subiectul în dezbatere politică şi peste tot pe unde deschizi televizorul sau radioul auzi cererea de decapiatere a ministrului educaţiei. Păi fraţilor, cât poţi pune în seama coincidenţei că taman în anul în care s-au înăsprit condiţiile de supravegehere sa scadă dramatic şi rata promovabilităţii? Cam prea mare coincidenţa, după mine.  Ce are de-a face ministrul cu delăsarea elevilor şi-a părinţilor (şi a profesorilor, s-o zicem pe aia drepată)??

Dacă tot e să o dăm în politică şi dacă întradevăr ar exista o corelaţie pozitivă între deciziile ministrului şi rezultatele de la BAC, păi atunci să-i zicem mulţam fain că ne-a arătat cam care este valoarea reala la care ne situăm în momentul de faţă. Limitează şansele de copiere şi ...voila, filtrezi pe jumătate eşantionul. N-are treabă nici măcar structura subiectelor şi nici faptul că elevii nu cunosc de la începutul liceului modul de organizare al BAC-ului, cum urlă unii pe la televizor, că în final materia tot aia e şi daca înveţi rezolvi orice tip de subiect ţi se pune pe masă.

Să zică unul zău că la ei l-a BAC nu s-a putut copia, sau măcar vorbi puţin în timpul examenului!

Aşa că ar face bine părinţii să fie mai vigilenţi de acum înainte cu odraslele lor chiulangioaice şi ministerul să continue să urmărească şi să sancţioneze tentativele de fraudă încurajate de profesori, şi poate în 10 ani o să avem şi noi o promovabilitate reală de 80%.

Nunta în diverse locuri

Am fost de curând la nunta unui prieten la Săsciori (lângă Sebeş) şi contemplam mai apoi la diferitele obiceiuri de la nord şi de la sud de Carpati, şi chiar de la est şi de la vest. După trei nunţi în zona Sebeşului, alte trei în Călăraşi şi discuţii cu un coleg de srviciu austriac şi unul din Republica Moldova, am ajuns la concluzia “câte bordee atâtea obicee” (deşi în dex online scrie că pluralul de la obicei e obiceiuri).

Numitorul comun e petrecerea cu număr mare de invitaţi şi importanţa acordată mâncării. Spre exemplu la Sebeş meniul constă din aperitiv, supă, friptură la cuptor, tort, sarmale şi eventual nişte virşli spre dimineată, dacă mai prinde dimineaţa pe careva la masă. Plus prăjituri pe masă de la început. La Călăraşi nici picior de supă, în schimb ai aperitiv, peşte, sarmale, friptură la grătar şi la final tort - fără prăjituri. Nu numai că nu e supă, dar când le-am zis că la noi se dă, i-a bufnit râsul. Se pare că nu o consideră de sărbătoare. De altfel le-am gătit odată colegilor mei de apartament supă cu tăiţei şi au crezut că fac mişto de ei că le dau apă cu paste făinoase... Cum, să scot ce-i mai bun din supa aia, carnea şi legumele, şi să le dau zeama şi nişte tăiţei?!

Mărturiile e iarăşi un subiect aparte. La noi, de când mă ştiu, aşteptam să se întoarcă ai mei de la vreo nuntă să dau iama în prăjiturile cu care veneau. Mă bucur să văd că încă se obişnuieşte ca la plecare nuntaşii să fie cinstiţi cu câte o chesă cu prăjituri, mai nou plus o sticla de vin sau ţuică. Mai la Dunăre însă am fost consternată să primesc la plecare un prosop. Să-mi fie cu iertare mirarea, la noi prosopul se dă la înmormântare... Prin Bucureşti am văzut că se poartă nişte bombonele învelite în voal, sau alte chestii gen o mască de carnaval, un trabul, un eventai.

Cu darul am văzut că, cel puţin pe teritoriul României, ne-am pus de acord: în plic, frumos, la plecare. Colegul din Moldova zicea însă că la ei mai este încă de actualitate „masa mare“, adică nunta cu strigare, care face pe toată lumea să cotrobăie prin buzunare când aude câte o sumă mai mare. Se pare că acolo „datul“ e în Euro, cum de altfel am observat şi în filmul extrem de simpatic „Nuntă în Basarabia“. Zicea colegul meu că nunta la ei începe când Naşul Mare îşi face apariţia la nuntă, şi se mai întâmplă să se lase aşteptat mai ceva ca o mireasă. O dată a aşteptat de la 7 până la 11 să vină Naşul şi să înceapă restaurantul servirea, timp în care nuntaşii nu au avut altceva de făcut decăt să bea... La 11 toata lumea era praf!

Austriecii, mai vestici fiind, s-au detaşat puţin de obiceiul cu banul pe post de cadou, şi încearcă pe cât pot să ducă totuşi un cadou. Există însă cupluri care scriu direct pe invitaţie că ar prefera să primească banii în locul cadoului, pentru că au deja tot ce le trebuie, şi chiar avea o invitaţie la nuntă în birou ce confirmă. Îmi povstea colegul meu din Austria că la nunta lui au data de veste că ar vrea să îşi petreacă luna de miere pe nişte insule departe rău. Cavalerul de onoare a fost pe fază, a cumpărat un voucher de la o agenţie de turism cu acea destinaţie, a prinatat o poză uriaşă cu insulele, a tăiat-o sub formă de puzzle şi a vândut nuntaşilor piesele. Mi s-a părut o idee nemaipomentită!

Vara asta urmează două nunţi în Banat, sunt curioasă cum stă treaba pe acolo.

Cine mai ştie curiozităţi de pe la nunţi e invitat să share-uiască :)

Masa critica, Mai 2011

Se pare că blogul meu a ajuns un fel e jurnal de weekend... deocamdată nu schimb această stare de fapt ci dimpotrivă, continuu. N-am mai plecat pe nicăieri weekendul ăsta, în principal pentru ca Dan are disertaţia în 3 săptămâni şi a vrut să lucreze la ea. Ne-am permis însă ieşiri de seară, Vineri şi Sâmbătă, şi despre una aş vrea să vă posvestesc.

A descoperit Dan pe Facebook un cont, “masa critica” şi un eveniment, bicilit în masă prin Bucureşti în fiecare ultimă Vineri a fiecărei luni. Ne-am dus şi noi, că şi aşa nu prea ai pe unde să te dai, Vineri seara la 7 în parcul Izvor, de unde s-a plecat pe traseul Izvor-bulevadul Unirii – piata Alba Iulia – Parcul National – Costin Georgian – Morarilor – pod Fundeni – Colentina – Doamna Ghica – Calea Mosilor – Universitate – Kogelniceanu – Izvor. Fix 19.2 km, pe ciclometru, 28.7 km de acasa până acasă. 

 

Organizarea firavă, numărul exact de participanţi necunoscut, o numărătoare la un moment dat a scos 170. Vă daţi seama că pe pistele de biciclişti (pe unde erau) nu aveam cum să încăpem, aşa că am ocupat o bandă pe şosea. De asemenea era imposibil să trecem toţi prin intersecţii pe acelaşi verde, eram cam 3-4 serii, aşa că în primă fază unul dintre organizatori, cu o vestă reflectorizantă pe el, s-a pus în intersecţie oprind maşinile şi făcându-ne nouă semn să trecem. Pe lângă periculos, era şi foarte nepoliticos faţă de maşinile din trafic. Până la urmă nu participam la niciun protest, ci dimpotrivă, pedalam de dragul mişcării ori asta ar fi trebuit să nu-i încurce pe ceilalţi. 

 

În fine, până la urmă mersul buluc câte 2-3 în paralele n-a ţinut prea mult că deja pe Bulevardul Unirii ne-a luat poliţia la întrebări, mai întâi rugându-ne să ne suim pe pistă (acolo încă era). Pe urmă au vorbit probabil cu organizatorii şi au văzut că-i groasă, nu aveai unde să înghesui pe pistă atâta amar de biciclime şi nici de oprit nu se punea problema, aşa că oamenii şi-au chemat întăriri şi .... şi.... ne-au escortat!! Jos pălăria! Ne-au rugat ce-i drept să nu mai mergem în paralel şi să nu intrăm pe celălalte benzi, chestii de bun simţ de altfel ce ar fi trebui să facem de la bun început, şi ne-au condus frumos prin intersecţii oprind ei traficul puţin cât să trecem noi repejor. Bineînţeles că s-a lăsat cu claxoane, n-am reuşit să îmi dau seama însă câte erau de protest şi câte de salut. Era distractiv să vezi cum trecătorii urlau după noi “da ce demonstraţi”, cum se mai lipea la cârd câte un biciclist sau cum îşi explicau cu voce tare “aaa, au fost în excursie!”. Asta ultima a fost genială, pe doi i-am auzit cu excursia.

Una peste alta mi-a plăcut turul, dar cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut oamenii legii care au văzut că e mai bine să ne conducă în siguranţă decât să ne convingă să o lăsăm baltă. I-am văzut la Izvor la sosire, s-au strâns si ei (două maşini şi un motociclist parcă), râdeau şi ei cumva uimiţi dar şi mulţumiţi de acţiunea spontană. La mai mare!

PS: fotografiile au fost facute de Sabin Spirea. Il gasiti pe el si alte muuuulte poze de Vineri Facebook (cont Masa Critica Mai 2011)

La narcise, în Munţii Baiului

Până să descopăr carpaţi.org nu ştiam de Munţii Baiului. Se pare că sunt cei de vis-a-vis de Bucegi, de cealaltă parte a râului Prahova. Sinceră să fiu, nu mi-am dat seama nicodată că ar mai fi nişte munţi pe cealaltă parte, dar e oarecum lesne de înţeles de ce. De la stradă se văd în stânga Bucegii abrupţi şi stâncoşi, iar în dreapta nişte dealuri cu foioase. Creasta Baiului e bine ascunsă de nu îţi poţi da seama că ar mai fi şi ea pe undeva pe aolo.

În fine există, şi acolo înfloresc în fiecare an în preajma Sf. Constantin şi Elena o mulţime de narcise, pe care vreo 45 de persoane am fost să le vedem, să le pozăm şi să le lăsăm acolo. Mă aşteptam să dau de un covor alb de narcise mai ceva ca în grădină, silly me. Evident însă că natura le aşează cum vrea ea, sporadic prin iarbă, pe un versant însorit şi abrut.

Traseul în sine a fost nemarcat şi destul de scurt şi uşor, nişte drum forestier, puţină potecă printr-o vale secată, nişte grohotiş, o pantă super abruptă şi interminabilă, apoi drum de creastă şi o coborâre prin pădure.

 ... pe aici am venit...

 ... pe aici am urcat....

 ....aici am ajuns (Vf. Baiul Mare în mijloc)...

 ...si pe aici am continuat

Şi pentru că la munte regula e nicio zi fără ploaie, am făcut şi un duş scurt şi rece pe vârf. Da nu-i bai, că doar aşa-i fain când mergi pe munte! Trăiască gecuţele noastre de ploaie şi vânt de la Decathlon şi stâna părăsită peste care am dat la intrare în pădure! 

 ...norii ameninţători...

 ...care s-au ţinut de cuvânt şi ne-au alergat până la stână (se vede doar acoperişul)...

...unde ne-a inghesuit juma de oră, înainte...

  ...să o apucăm la vale prin pădure

Faină ieşala, şi mai faină trupa de la carpaţi.org. La multe ture de acum înainte!