Cu toţii suntem egoişti. Nu neapărat în sensul peiorativ al cuvântului egoist, ci în ideea că facem ce facem ca să obţinem o satisfacţie personală. Inclusiv sacrificul – pentru familie, copii, biserică, sărmani, şamd – îţi dă satisfacţia personală de a fi ajutat pe altcineva, de a fi făcut un bine. După cum a spus şi a şi demonstrat în acel episod marea filosoafă Phoebe din Friends, there is no true selfless good deed.
Din punctul meu de vedere, şi al unui prieten ghe la Cluuj cu care am discutat despre asta şi m-a inspirat pentru postarea de azi, cea mai mare satisfacţie personală ţi-o dă un hobby. Vorbesc de satisfacţie pe termen lung şi permanentă; sunt de acord că ocazional sunt alte lucururi care îţi oferă o şi mai mare satisfacţie, cum ar fi o afacere încheiată sau un examen trecut cu 10, sau un copil. Eu vreau sa mă refer astăzi la hobbyuri, ca ...instrument al fericirii.
Să clarific - un “hobby” nu este doar ceva ce faci cu plăcere, ci este o pasiune. Diferenţă enormă. Pasiunea e intensă, cere dedicare şi efort, te ridică de pe scaun şi te motivează să te antrenezi, să înveţi, te face să vrei să fii tot mai bun. Poţi spune că ai un hobby atunci când investeşti mult timp în a te perfecţiona. Câteva exemple: colecţionatul, cântatul la un instrument, practicarea unui sport, fotografiatul, pictatul, ...înţelegeţi tiparul?
În general observi că un hobby e o activitate la care te descurci de minune, e ceva ce-ţi vine uşor, pentru care ai un talent natural. Unii au avut curajul sau şansa de a-şi transforma pasiunea în meserie, şi au dat lovitura. Bill Gates spune despre programare că “era obsesia mea. Plecam de la orele de sport. Noaptea eram acolo, ma furişam după ora de culcare. Programam în fiecare weekend. Rar se întâmpla să nu petrec 20 sau 30 de ore săptămânal în faţa computerului.” (în Exceptionalii de Malcom Gladewell, o carte absolut exceptională btw). Concluzia mea e că devii cu atât mai bun cu cât e mai mare pasiunea pentru ceea ce faci.
Cel mai mare hobby al meu e dansul. Ştiu că e un hobby pentru că a fost o obsesie de-a mea de când eram în şcoala generală şi mergeam la Clubul Elevilor la dansuri. Nu aveam stare şi încă nu am dacă aud o muzică antrenantă. Am învăţat întotdeauna foarte rapid şi nu mi-a fost niciodată greu să prind vreun pas. Am continuat în liceu şi în facultate şi nu mi-am pierdut deloc din entuziastm. Repetam paşii sub bancă, în metrou, în staţiile de autobuz (discret!), în gând tot timpul, urmăream filmări şi le rupeam în bucăţele după care învăţam paşi noi, intram în transă de fiecare dată când treceam pe lângă vreo scenă unde se dansa, şi chiar şi azi deşi m-am lăsat de dansuri continuu să-mi fac în minte o coregrafie cam de fiecare dată când ascult o melodie care-mi place.
Pasiune slash obsesie, asta e dansul pentru mine. Dintre toate activităţile pe care am încercat să le fac (tenis, înnot, chitară, fluier, cor, dans, gătit, patinat, ski, ciclism, urcat pe munte – yep, multe) la dans mă descurc cel mai bine şi mă motivează cel mai tare. Nu contează că nu sunt cea mai bună dansatoare din lume, de fapt asta e chiar irelevant. Contează că din tot ce fac, asta fac eu personal cel mai bine, în propriul meu clasament. Asta mă motivează. După definiţia de ceva mai sus, dansul e practic singurul meu hobby. Am renunţat însă la asta acum 2 ani şi de câteva zile a început să mă macine regretul. Îmi lipseşte.
Am fost întrebată odată la un interviu de ce nu mi-am transformat acest hobby în meserie. Răspunsul meu a fost că dacă aia mi-ar fi meseria atunci ar dispărea plăcerea şi ar interveni rutina şi stresul care însoţesc munca. Să fie aşa?
E cineva pe recepţie care să-şi fi transformat pasiunea în meserie? Cum e?
