Românii şi talentul

Am urmărit, mai pe sărite ce-i drept, Românii au Talent, şi eram curioasă să văd ce tip de talent are trecere la români. Nu ştiu de ce atâta curiozitate totuşi când răspunsul era foarte la îndemână – din 12 finalişti, 6 (adică 50%) cântau sub o formă sau alta.

Eu eram nehotărâtă între Balance (cei doi gimnaşti) şi Valentin Luca (tipul care făcea cocktailuri cu scheme). Mi s-au părut deosebite ambele numere, talente neobişnuite, necomune, spectaculoase. Eram convinsă că macar unul din doi o să fie în top 3. Se pare că m-am înşelat.

Românii apreciază categoric cântatul, după cum arată podiumul. Locul 3 – tipul spălător auto cu o voce superbrbă. Foarte fain, mi-a plăcut şi mie şi sper să fie promovat că merită ascultat. Locul 2 – baiatul cu voce de soprană. Ce să zic... nu e stilul meu, nu aş asculta un album de-al lui, nu apreciez talentul ăsta. Locul 1 – baiatul hip hoper orfan. Aici nu pot să nu-i apreciez inspiraţia puştiului de a­-şi folosi statutul social în avantajul lui. Dar trebuie să recunosc că are talent la făcut rime, şi nu sunt puerile că le-am ascultat atentă. Poeziile recitate chiar au sens si versurile se leagă cursiv, fără cuvinte de umplutură. Băiatul si-a exploatat situaţia şi talentul la maxim. Maxim, am spus!

Păcat că nu a câştigat un talent mai original. Dar dacă stăm să ne gândim că românii au o slăbiciune pentru cazuri sociale, respectiv le place să plângă lor şi altora de milă, şi socotind că publicul PRO TV-ului are antrenament serios în a aprecia cazuri sociale (vezi Ţ serii de Dansez Pentru Tine), atunci e absolut de înţeles de ce a câştigat cine a câştigat.

Eu vă las mai jos cu cele două numere care mi-au plăcut mie cel mai mult:

CV-uri şi vai Doamne

Când postez un anunţ de recrutare îl combin de obicei cu un scurt interviu online, ca un prim filtru al candidaţilor, adică adaug la anunţ 2-3 întrebări în engleză (că e cerinţă obligatorie pentru aproape orice job la noi). Aşa pot vedea cam pe unde e nivelul de engleză, pot vedea din start dacă îndeplinesc întradevăr unele cerinţe obligatorii, pot cerne o parte dintre cei care aplică să se afle în treabă căci întrebările de specialitate îi sperie, văd dacă sunt motivaţi pentru jobul acela. Şi în plus mă şi distrez.

Azi de exemplu am citit 300 de aplicaţii pentru un job de operator PC în depozit, un job la care nu aplică lume cu studii înalte. Prima intrebare îi invita la o descriere mai largă în engleză, ca să văd cum se descurcă în scris înainte să îi sun pentru un interviu telefonic, a doua era sa văd ce părere au despre munca de rutină pe care o presupune job-ul. Sunt incredibil de multe aplicaţii la care fie nu am am niciun raspuns la aceste întrebări, fie în loc de răspuns sunt semne, puncte puncte, litere aleatoare, “vezi CV” sau chiar o înjurătură... Cât de nărod să fii?!? Şi probabil se miră de ce nu sunt chemaţi la interviuri. Cel mai haios răspuns mi s-a părut însă următorul:

Intrebarea 2: The job as a Computer Operator is a routine job, repetitive and - some may consider - boring. How do you feel about this?

If you don't block Facebook i don't think is boring .

Cozonacul de sărbătoare

Sunt atâtea dulciuri de casă care se fac de sărbători şi, deşi nu îl preferă mai nimeni, mai e şi cozonacul. Dacă mergi cu colinda sau cu udatul sau pur şi simplu în casa omului de sărbătoare şi pune pe masă prăjituri şi cozonac, la sfărşitul vizitei farfuria cu cozonac e neatinsă. De ce ai mânca de fapt pâine dulce când ai prăjituri cu creme sau ciocolată?

Cu toate acestea, am intrat şi noi acum în rândul cocătorilor de cozonac, deşi nici noi nu îl mâncăm. Sinceră să fiu îmi place umplutura de nucă, mi-aş face un cozonac cu o foiţă de coajă şi restul doar nucă.

Motivul pentru care m-am/ne-am ambiţionat să coacem cozonaci este să avem şi noi propriul ritual de Paşti. Ne dezrădăcinăm de fiecare sărbătoare, pendulăm între Sibiu şi Călăraşi/Tulcea şi suntem veşnic musafiri. Nu este un scenariu ideal, de aceea vroiam să avem şi noi ceva al nostru, de care să legăm venirea sărbătorilor. Şi curăţenia nu, nu se pune!!

A fost muncă de doi, unu la frământat şi unu la turnat ingrediente pe rând, şi a durat de la 7 jumate la 12 jumate. Două serii de dospit plus coptul... asta este. Dar suntem mândrii de rezultat, arată excelent pentru o primă încercare, consistenţa este exact aia pe care mi-o închipuiam şi umplutura e super bună. Vă servesc, mai jos, cu o felie.

Puncte forte

I’m a learner. Sunt studioasă. Versiunea în română are parcă mai puţin impact.

Am fost Joi dimineaţă la un seminar organizat de Gallup (incredibil câtă lume nu cunoaşte Gallup), în care am aflat despre un instrument de măsurare a punctelor forte. Gallup, ca firma de cercetări sociologice ce se află, are o groază de studii la activ, şi s-a gândit ca din când în când să mai scoată şi câte o carte sau să mai facă un ban punând cap la cap datele deja colectate. Aşa au ajuns să conceapă instrumentul Clifton Strenghts Finder, împreună cu un anume nene Clifton care trece drept părintele psihologiei bazate pe puncte forte (şi aici sună mai bine în engleză: strengths-based psichology). După multe studii au ajuns la concluzia că ar exista 34 de „teme“ sau „talente“ pe care o persoana le-ar putea dobândi la naştere, şi care s-ar putea transforma în puncte forte dacă le mai adaugi nişte excerciţiu. Cu alte cuvinte, dacă să zicem te-ai născut cu o înclinaţie spre empatie dar ajungi să îţi trăieşti viaţă ca cioban la oi departe de lume, atunci probabil empatia nu va fi nicioadat punctul tău forte pentru că nu o excerciţi. În schimb dacă te hotărăşti să lucrezi pentru un ONG, atunci empatia te ajută mai mult ca pe ceilalţi colegi de breaslă şi este categoric punctul tău forte.

Faza cu punctele astea forte şi cu testul Clifton este că îţi ierarhizează cele 34 de talente native astfel încât top 5 (chiar 10) să reprezinte talentele tale iar ultimele 5 teme să reprezinte non-talentele, chestiile pentru care nu ai nicio înclinaţie. Se aplică însă aceeaşi logică: un non-talent devine un punct slab doar atunci când trebuie să îl utilizezi. De aici şi folosofia acestei metode: e mai eficient să construieşti viitorul pe baza talentelor, a punctelor tale foarte, decat să investeşti în a-ţi corecta non-talentele, când poţi doar să eviţi folosirea lor.

My Top 5 (scuze, mi-e lene să traduc):

• Learner (studios) – People strong in the Learner theme have a great desire to learn and want to continuously improve. In particular, the process of learning, rather than the outcome, excites them.
• Restorative (soluţionare) – People strong in the Restorative theme are adept at dealing with problems. They are good at figuring out what is wrong and resolving it.
• Harmony (armonie) - People strong in the Harmony theme look for consensus. They don't enjoy conflict; rather, they seek areas of agreement.
• Analithycal (analiză) - People strong in the Analytical theme search for reasons and causes. They have the ability to think about all the factors that might affect a situation.
• Relator (relaţionare) - People who are strong in the Relator theme enjoy close relationships with others. They find deep satisfaction in working hard with friends to achieve a goal.

Sună interesant, nu? Ei, nu mai e la fel de interesant când vezi statisticile naţionale: eu, ca şi majoritatea românilor, suntem studioşi. Ca şi tot românul, caut şi eu problema şi ofer soluţii. Ca şi cei mai mulţi dintre români, evit conflictele şi caut armonia. Ceea ce am eu şi nu are statistica naţională e Analiza foarte sus în top. Măcat atât :) Cine ar fi crezut... De câd am văzut lista de 34 am spus că eu sunt Learner, dar dacă m-ar fi intrebat careva care sunt cele 3 caracteristici ale poporului, să fiu al naibii dacă aş fi mizat pe astea 3. 

Armonia vine să fie confirmată şi de un alt studiu pe români, de data asta pe manageri români, despre care am aflat tot joi dar după prânz, la o conferinţă despre leadership si telente (de data asta altfel de talente, resursele umane ale unei companii). Într-un studiu despre comportamentul managerilor români în situaţii de stres se vede că ai noştri, mai mult decât ai lor, au un comportament pasiv-agresiv. Asta înseamnă că nu râbufnesc, ci dimpotrivă se detaşază până la neimplicare, „Am încercat dar nu merge...“ „Pur şi simplu nu se poate...“, „Asta este...“ Tipul care prezenta studiul, un ceh, zicea că a mai întâlnit aspecte ale acestui cimportament şi în alte studii legate de români. 

Mmda... e tocmai acea armonie din cercetarea Gallup, doar că acolo e elegant formulată drept evitarea conflictelor, când de fapt e evitarea confruntării. Când a devenit asta un punct forte? 

Curăţenia de Paşte

Colegele de serviciu au început să discute despre pregătirile pentru Paşte (sau Paşti, că şi aredelenii îmi citesc blogul) – cumpărături, curăţenie, gătit. Am concluzionat deja în postările anterioare că marile sărbători la noi se învârt în jurul mesei, în jurul aceloraşi mâncăruri de fiecare dată. Ca paranteză, îmi aduc aminte o ieşire cu cortul de un 1 Mai în liceu, imediat după Paşti, când am adus absolut toţi guşiţă (drob, pentru sudişti). Una era mai şmecheră, a lui Mircea, că avea ou fiert întreg înăuntru, dar oricum aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

În fine, e clar că de mâncare nu ducem lipsă şi că nu există Sărbători fără anumite bucate, dar astăzi o să mă opresc puţin şi la capitolul curăţenie. Se pare că şi de Paşte şi de Crăciun românii se dedau curăţeniei generale, o simfonie de bătătoare de covoare, aspiratoare şi ferestre scârţâind de curăţenie. De unde tradiţia asta pentru „curăţenie generală“ în prag de sărbătoare? Hai, aş înţelege dacă nu se face curăţenie în timpul anului, dar tot la români Sâmbăta este cred ziua naţională a curăţeniei. Zicea o prietenă, care mai nou locuieşte din ce în ce mai mult timp la prietenul ei, că el „nu are Sâmbăta de curăţenie“. Atunci am realizat că de când mă ştiu Sâmbăta e zi de curăţenie la noi şi la toţi vecinii noştri, în Sebeş precum şi în Bucureşti. În fiecare Sâmbătă dimineaţa urlau aspiratoarele, trebuia să feresc bibelorile şi să şterg praful şi trebuia să aştept ca toţi vecinii să termine de bătut covoarele până să-mi pot revendica bara pentru scheme. Şi acum situaţia e aceeaşi, asta în weekendurile în care rămânem în Bucureşti. Sâmbăta e clar că facem curăţenie, spălăm haine, vase şi gătim. E dezarmant când te gândeşti că nu se va termina niciodată.

No, şi în condiţiile în care practic în fiecare săptămână se face curat, de unde tradiţia asta cu curăţenia generală înainte de Sărbători, şi toate articolele din reviste gen „30 de trucuri pentru curăţenie de Paşte“ sau „Gospodinelor, cât vă ia curăţenia de Paşte?“ ? Vorba unui străin musulman în primul său an în România, care întreba sincer: „v-a spus Iisus Hristos să vă curăţaţi casele înainte de sărbătoare“?

Vf. Ciucaş

Am tăiat-o noi şi Anghelii Sâmbătă la 8 dimineaţa din Bucureşti, destinaţie Muntele Roşu lângă Cheia. Am ajuns in 2 ore jumate, la 11 deja luasem cărarea la picior. Iniţial am zis că mergem până la Cabana Ciucaş şi de acolo, în funcţie de cât va fi ceasul, decidem dacă mai avem sau nu timp să urcăm şi pe Vf. Ciucaş. 

Am mai fost acum 4 ani la Muntele Rosu, în plină iarnă, dar nu am făcut nicio drumeţie. Ne-am luat însă acum revanşa. Vreme foarte frumoasă în prima parte a drumului, mult soare deşi vânt puternic, şi mulţi ghiocei şi brânduşe prin pădure. 

N-a durat chiar aşa mult până la Cabana Ciucaş, care oricum e închisă pentru renovare, dar s-a mai răcit vremea. Dacă intră soarele în nori îţi pui căciula şi gluga şi închizi toate fermoarele posibile. Picnic în frig şi vânt pe o pajişte uscată lângă un şantier nu e scenariul ideal, dar suficient de bun pentru noi. Pentru că era abia două fără şi o oră jumate pâna la vârf am zis că merită să continuăm. În poza de jos Vf. Ciucaş e al doilea de la stânga la dreapta.

 Am dat de zăpadă pe traseu, a două jumătate a urcuşului a fost integral pe zăpadă. Nu am avut parazăpezi şi nici băţ de schi, ca lumea care mai trecea pe lângă noi, dar nu am avut absolut nicio dificultate în a urca. Aş putea spune că încălţămintea decide reuşita unui urcuş. Iar eu am avut unele care m-au surprins. Ghetele mele de munte luate în anul doi de facultate, cu care am bătut munţii ţării câteva veri la rând, şi-au cam făcut datoria şi am zis să le înlocuiesc. Am găsit la Decathlon o ofera pentru ghete de tracking pentru copii si pentru că numerele mergeau până la 38 mi-am luat şi eu şi Andreea. Nu mă aşteptam să dau de zăpadă pe traseu, ce-i drept, credeam că o să ne plimbăm cel mult prin noroi. Dar vreau să spun că ghetele mele au rezistat eroic, nici măcar nu mi-a intrat apă înauntru. 

Aşa că am ajuns întregi şi deloc obosiţi pe vârf, unde am prins foarte puţin soare. Ştiu că din poză nu prea rezultă că ăla e stâlpul care indică Vf. Ciucaş 1954, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt că asta se ascunde în spatele ruginei de sus de tot.  

Pe cât de confortabil mă simt urcând, e atât de mult urăsc coborârile. Aşa îţi nenoroceşti picioarele şi aşa cred că faci şi febra musculară. Măcar jumătate de drum a fost distractiv că am coborât pe zăpada, adică ne-am dat ca pe derdeluş la vale, mai pe picioare, mai pe fund.

Per ansamblu o zi plina: 2 ore jumate cu maşina, 4 ore urcuşul, 2 ore coborâşul, grătar la întoarcere, fabră musculară şi dormit la cabană. Mai vrem!

Orange Wednesday

Gardienii Destinului. O traducere chicioasă pentru The Adjustment Bureau, un film despre care se scrie că ar fi un „Bourne meets Inception“. Nu am văzut trilogia Bourne ca mi s-a părut cam violent dar mi-a plăcut Inception, şi m-am dus la cinema aşteptând să văd un film de acţiune cu nişte inflexiuni fantastice. În Şapte Seri era trecut la categoria thriller, aşa că îmi făcusem speranţe.

Filmul este însă destul de light, o poveste romantică spre comediuţă romantică dar totuşi ceva mai serioasă, cu un substrat despre destin, liberul arbitru şi Dumnezeu, prezentat americăneşte. Matt Damon, tânăr politician în plină ascensiune, cu un destin măreţ în faţă, se îndrăgosteşte de Emily Blunt, tânără balerină cu un destin măreţ în faţă. Faza e că destinele lor nu s-ar mai putea împlini măreţ dacă s-ar uni, aşa că „angajaţii“ Biroului de Ajustări se străduiesc din răsputeri să-i menţină din umbră pe cursul spre glorie, separat. Matt Damon află întâmplător că toţi oamenii sunt de fapt ghidaţi uşor pe o cărare predefinită, află că viitorul lui şi al ei nu sună bine dacă rămân împreună şi, din pur altruism, renunţă la dragostea lui. După 11 luni se răzgândeşte şi se hotărăşte să înoate împotriva curentului şi să îşi ia ce i se cuvine. N-am înţeles unde a rămas altruismul la faza asta. De acolo încolo e ce păţeşti dacă te pui cu planul lui Dumnezeu. Sau ce doreşte americanul să păţeşti.

Filmul e o variantă de răspuns la întrebarea care-i rostul nostru, trăim după cum ne e scris sau ne scriem singuri traiul prin deciziile pe care le luăm în mod conştient? Întrebare redundantă căci nu există un barem care să-ţi indice dacă ai răspuns corect sau greşit. Părerea mea e că fiecare îşi alege singur filosofia de viaţă, ori te mobilizezi ori te laşi dus de val, fiecare variantă cu plusurile şi minusurile sale.