Orange Wednesday

Gardienii Destinului. O traducere chicioasă pentru The Adjustment Bureau, un film despre care se scrie că ar fi un „Bourne meets Inception“. Nu am văzut trilogia Bourne ca mi s-a părut cam violent dar mi-a plăcut Inception, şi m-am dus la cinema aşteptând să văd un film de acţiune cu nişte inflexiuni fantastice. În Şapte Seri era trecut la categoria thriller, aşa că îmi făcusem speranţe.

Filmul este însă destul de light, o poveste romantică spre comediuţă romantică dar totuşi ceva mai serioasă, cu un substrat despre destin, liberul arbitru şi Dumnezeu, prezentat americăneşte. Matt Damon, tânăr politician în plină ascensiune, cu un destin măreţ în faţă, se îndrăgosteşte de Emily Blunt, tânără balerină cu un destin măreţ în faţă. Faza e că destinele lor nu s-ar mai putea împlini măreţ dacă s-ar uni, aşa că „angajaţii“ Biroului de Ajustări se străduiesc din răsputeri să-i menţină din umbră pe cursul spre glorie, separat. Matt Damon află întâmplător că toţi oamenii sunt de fapt ghidaţi uşor pe o cărare predefinită, află că viitorul lui şi al ei nu sună bine dacă rămân împreună şi, din pur altruism, renunţă la dragostea lui. După 11 luni se răzgândeşte şi se hotărăşte să înoate împotriva curentului şi să îşi ia ce i se cuvine. N-am înţeles unde a rămas altruismul la faza asta. De acolo încolo e ce păţeşti dacă te pui cu planul lui Dumnezeu. Sau ce doreşte americanul să păţeşti.

Filmul e o variantă de răspuns la întrebarea care-i rostul nostru, trăim după cum ne e scris sau ne scriem singuri traiul prin deciziile pe care le luăm în mod conştient? Întrebare redundantă căci nu există un barem care să-ţi indice dacă ai răspuns corect sau greşit. Părerea mea e că fiecare îşi alege singur filosofia de viaţă, ori te mobilizezi ori te laşi dus de val, fiecare variantă cu plusurile şi minusurile sale.

Ziua 26 şi concluziile

N-am prea apucat să fac mare lucru într-o jumătate de zi de muncă, Vineri, dar după ce m-au întâmpinat colegii de birou cu prăjitură şi cadou de plecare, numai de muncă nu am mai avut chef (niciunul). Aşa că am folosit puţinul timp rămas să povestim despre cum a fost şi pentru mine şi pentru ei această lună, şi să stabilim cum procedăm în continuare cu proiectul care se află acum într-un punct critic, pe la jumătatea drumului.

Pentru HR-ul de la Head Quarter a fost o premieră ca un responsabil HR din ţări să participe cu ei cot la cot la conceperea unui proiect global. De ambele părţi experienţa a fost plăcută şi extrem de utilă. Pe de-o parte, pentru că eu am fost singurul membru al echipei de 4 dedicat (aproape) exclusiv proiectului, munca lor zilnică nu a fost întreruptă în timp ce proiectul a avansat foarte rapid. Pe de altă parte mi-a permis mie să particip activ la dezvoltare astfel încât atunci când va trebui să îl implementez în România să nu am nicio întrebare fără răspuns. Am trecut printr-o implementare fără să fi participat la dezvoltare şi vă spun că sunt foarte multe necunoscute cu care trebuie să trăieşti. Nu şi de data asta. În al treilea rând s-a creat o legătură puternică între HR Head Quarter şi HR România, benefică de ambele părţi – eu pot conta acum pe sprijinul lor într-o altă măsură ca înainte (nu doar din obligaţie funcţională, ci şi din prietenie), iar ei s-au asigurat că mi-au transmis şi că am înţeles strategia firmei, şi că o să fiu avocatul acesteia în ţara mea. E un lucru necesar, pentru că HR-ul din ţări este cumva între ciocan şi nicovală: pe de-o parte este subordonat Directorului General al ţării şi urmăreşte interesul organizaţiei locale, pe de altă parte este subordonat HR-ului din Head Quarter şi urmăreşte strategia globală. Nu întotdeauna interesele locale coincid cu cele de la HQ, iar eu trebuie să am grijă să menţin echilibrul. De aceea este important să am o relaţie bună de ambele părţi.

După ce am primit un speech de despărţire, în care îmi mulţumeau pentru ajutorul meu chiar şi în activităţile care nu intrau în responsabilitatea mea şi eu le-am mulţumit pentru oportunitate şi sfaturi, că au fost foaaaarte drăguţi, am venit tot un zâmbet pe avion şi nu m-au deranjat nici bebele din faţă şi nici cel din stânga, care au urlat absolut tot drumul, ci dimpotrivă m-au amuzat. Aşa că am încheiat cu mare satisfacţie o experienţă deosebită, 26 de zile în Fischamend, lângă Viena. Ş-am încălecat pe-o şa, şi v-am zis povestea-aşa!

ZIua 25

E dminineaţa zilei 26. Aseară mi-am luat şeful din România de la aeroport, am condus înapoi în timp ce discutam în germana probleme de serviciu şi îmi era şi rău (sunt mândră de abilităţile mele de şoferie :D ), aşa că nu mi-a mai ars de scris când m-am întors la hotel. Cu ocazia asta am dat şi maşina mai departe, aşa că acum aştept o colegă de birou să mă culeagă. Nu ştiu de ce m-oi fi trezit la 6... Mi-am terminat bagajul, am şi mâncat şi încâ mai sunt 30 de minute până vine colega.

Mă aşteptam să fie pustiu la masă la nici 7 când am fost. Da de unde! Ca în fiecare weekend e plin de asiatici. De data asta aproape toţi şi-au adus de mâncare nişte pahare cu tăiţei de-ai lor, peste care toarnă apă fierbinte. Cum o fi să mănânci supă de dimineaţă? Foarte curioase obiceiurile gastronomice între popoare. Cred că le e destul de greu să se adapteze totuşi, că ştiu că şi nouă ne-a fost greu să ne adaptăm în China. În afară de orez şi nişte ouă fierte în sos de soia (cred că soia era, că erau negre), nu am recunoscut absolut nimic! În plus nu existau tacâmuri!! Majoritatea colegilor au renunţat să mai mănânce la hotel micul dejun şi şi-au petrecut cele 12 zile în KFC şi MacDonald’s. Până şi ăştia îşi adaptaseră meniurile şi ofereau supă de alge şi alte câteva chestii cu iz local. Noroc că erau poze în dreptul mâncărurilor, să ne orientăm. În unele locuri, când ne veneau venind în gaşcă, scoteau rapid de sub tejghea meniuri in Engleză. Aşa am petrecut 12 zile de dureri de stomac în China!

Sunt curioasă dacă printre toţi asiaticii care s-au perindat luna asta pe la hotelul meu sunt şi japonezi. Îa-s fi întrebat cum se simt. Nu îi ştiu deosebi, pentru mine toţi asiatici sunt la fel. Doar pe tibetani îi mai recunosc, că sunt niscaiva mai bronzaţi şi au o faţă umpic mai lunguiaţă. Acum îmi dau seama că şi Mircea are ochi de asiatic. Mai ţin minte că eram în curte la Clubul Elevilor şi m-a întrebat unde e sala de informatică. M-am gândit atunci că are ochi ciudaţi şi l-am ţinut minte. Long, long time ago. 

Cred că de la Clubul Elevilor am rămas cu dansurile populare. Deşi nu am dansat niciodată în grupa lor, aveau repetiţii înaintea noastră şi din când în când ne ruga coregraful să mai ţinem locul fetelor care lipsesc. Ştiam pe de rost dansurile lor, inclusiv Căluşarul băieţilor (cel ardelenesc, care difera considerabil de cel oltenesc). Oare ce mai face domnul Maier, s-o mai ocupa de dansuri la Sebeş? Ştie careva?

Ziua 24

Am reuşit să prind în parcare maşina proprietarului.

 

 Pe lângă faptul că arată tare, mai şi merge tare, este si environmentally friendly, adică nu emite CO2. Am uitat să întreb colegii care este combustibilul folosit, dar ştiu că nu e benzină sau motorină. În spatele maşinii în poza se vede de altfel şi sursa de alimentare, dar nu scrie nimic concluziv pe acolo.

În altă ordine de idei, azi a murit Elizabeth Taylor. Cred că doar Sofia Loren mai e în viaţă din perioada Clasicismului hollywoodian. Nu ţin minte să fi văzut vreun film cu Elizabeth Taylor dar ţin minte un documentar despre viaţa ei, pe care l-am văzut nu demult. Mi-a rămas în memorie că este prima actiţă (primul actor de la Hollywood) care să fi primit 1 milion de Dolari onorariu. Filmul – Cleopatra. 

 

Atât au insistat ca ea să joace pe Cleopatra încât, ca să scape de ei, a spus că acceptă doar pentru un milion de Dolari. Ce să vezi, i-au oferit şi chiar a acceptat. A durat vreo trei ani să toarne filmul, că e o producţie grandomană.

Ziua 23

AMR 3. Vineri la 5 am avionul de înapoiere şi caleaşca cu vizitiu pentru transfer la Călăraşi. Sunt total pe lângă cu ce s-a mai petrecut în ţară, nici ştiri nici evenimente nu mi-au deranjat şederea. Am intrat la un moment dat pe realitatea.net atunci când Japonia era prioritate 0 pentru toate canalele de aici – vroiam doar să văd cum se scrie „Fukoshima“, nu îmi făceam iluzii că o să aflu ceva ce nu ştiu deja – şi ca primă ştire pe site era ceva cu o poza de-a lui Boc şi cuvântul „moţiune“ în titlu. Priorităţi... Cel mai mult sunt curioasă dacă s-a publicat în sfârşit Codul Muncii, dar cu toate astea nu o să studiez problema mai devreme de Sâmbătă. Mi-am adus aminte că mai vroiam să scriu că e un mit că mâncarea e mai ieftină în străinătate. Nu-i adevărat, e la fel sau chiar mai scumpă. Între timp au intrat şi la noi supermarketurile mai ieftine cu mărcile proprii şi mai ieftine (gen Plus, Penny, MiniMax, Spar) astfel încât suntem minim pe picior de egalitate. Serviciile sunt oricum muuult mai scumpe „dincolo“ şi salariile nu sunt chiar atât de mari pe cum s-ar crede. Chiriile în schimb mult mai mari ca la noi. Garsonieră mobilată în Viena 1000 EUR, salariu cam 1500-1800 pentru o persoana cu experienţă până în 5 ani într-un domeniu nu de nişă.

Zilele 19, 20, 21 si 22

Facem un 4 in 1 astăzi, cu scuzele de rigoare. A fost un weekend al naibii de friguros, în care ne-a bătut vântul până am răcit, şi azi ca să îmi facă în ciudă a ieşit şi soarele şi s-a încălzit considerabil. Noroc că am la mine ultimul Fervex supravieţuitor din cutia cumpărată în Octombrie la Barcelona, unde a fost vreme la fel de naşpa şi unde la fel am răcit pe străzi.

Weekendul ăsta am apreciat conceptul de Park & Ride, adică îţi laşi maşina într-o mare parcare supraetajată de lângă o staţie de metrou şi îţi continui călătoria spre centru cu metroul. Foarte practic şi foarte ieftin, 3 EUR pe zi parcarea, 10 EUR abonamentul de 48h la metrou.

Ne-am plimbat, am vizitat muzee, am mâncat, ne-am mai plimbat, am mâncat îngheţată (a meritat răceala!!), am băut ceai şi am cumpărat suveniruri. Mi-am luat şi o mini carte de bucate cu cele mai cunoscute reţete austriece (pe care le-am şi gustat luna asta), aşa că pentru Angheli şi Ţiripani asta se traduce în viitoare cine la noi acasă ;)

Neapărat trebuie să recomand Haus der Musik tuturor care vizitează Viena, un muzeu interactiv al sunetelor şi al muzicii, o combinaţie de clasic şi futurist, foarte foarte tare! Am un filmuleț cu Aldoiu dirijand Filarmonica din Viena dar după 1,5 ore de upload aseară și o noua tentativa in dimineata asta ma dau batuta - netul e prea prost. 

Am mai fost la muzeul lui Freud, de care mă declar dezamăgită. E prezentat foarte sec, deloc interesant, după gustul meu, şi cu prea multe date biografice. Mă interesa să aflu mai multe despre psihanaliză şi despre lucrările sale, dar nu a fost să fie.

Duminică am vizitat Schönbrun, pe care mi-l închipuiam undeva într-o margine de oraş, la buza pădurii. Oraşul s-a extins însă atât de mult încat acum palatul e practic o enclavă în oraş. Grădina devenită parc public este foarte frumoasă şi folosită ca pistă de alergare pentru joggeri, iar palatul roieşte de vizitatori încă de pe acum. 

A fost destul de aglomerat înăuntru, mult mai aglomerat ca la Hofburg, care mie mi-a plăcut mai mult. Nu a fost nimic la Schönbrunn să nu fi văzut deja la Hofburg, dimpotrivă, sunt chiar mai multe de văzut la reşedinţa de iarnă. Deci dacă ajungeţi în Viena şi vreţi să vedeţi cum trăiau Habsburgii de pe urma taxelor pe care le luau şi din Ardeal, atunci recomand să vedeţi întâi Schönbrunn şi apoi Hofburg.  

La serviciu continuu pe frontul Talent Management şi dezvolt un chestionar pe baza căruia să evaluăm potenţialul de dezvoltare al angajaţilor. Vineri plec şi deci trebuie să fie gata până atunci, aşa că sunt destul de ocupată. Chiar dacă prototipul de chestionar va fi gata Vineri, proiectul în sine nu va fi copt decât în cel puţin încă o lună. Singurul regret că plec este că proiectul va suferi o încetinre considerabilă a ritmului de dezvoltare. Până acum eu eram singurul membru al echipei dedicat acestui proiect, ori de Luni o să îmi reiau dedicarea către munca de HR-ist în organizaţia din România. Trebuie să găsesc timp să merg în paralel cu ambele şi din Bucureşti. Aici mi-a fost ce-i drept destul de greu să mai fiu la curent cu ce s-a întâmplat în ţară, dar invers nu e decât strict o problemă de timp. Poate cinele la noi acasă vor suferi totuşi puţină amânare...

Ziua 18

Şeful mare a fost astăzi în delegaţie în Bulgaria şi se pare că şi aici lumea e mai relaxată când nu e şeful, chiar dacă şeful însuşi are un stil relaxat. Drept urmare am povestit astăzi mai mult ca de obicei cu colegii de birou, ne-am comandat chiar shushi la prânz şi am mâncat toţi în birou povestind în continuare.

Suntem 3 fete şi un băiat în birou (mă rog, eu sunt singura „fată“, singura sub 30 de ani) aşa că poveştile curg uşor. De dimineaţă l-am auzit pe coleg vorbind la telefon cu ceva prieten de-al lui, punând la cale planuri de cadou pentru un alt prieten comun care se căsătoreşte. Aşa că l-am întrebat cam cum sunt nunţile la ei şi la ce fel de cadouri se referea.

Interesante obiceiuri, deşi nu ştiu dacă să le numesc „obiceiuri“, că asta mă duce cu gândul la folclor, ci să le zicem uzanţe. Aici nunţile sunt mici, undeva între 50 şi 100 de invitaţi, şi sunt practic petreceri între prieteni. Rar vin multe rude. Ca şi la noi, cadourile sunt din ce în ce mai puţine sub formă fizică şi din ce în ce mai mult în bani. Faza dură e că se încorporează asta în invitaţie. De exemplu un cuplu care se căsătoreşte după ceva ani de locuit împreună şi care nu mai are nevoie de veselă sau chestii domestice (căci pe acolo se învârt cadourile) va scrie în invitaţie că vrea să îşi cumpere te-miri-ce sau vrea să meargă în luna de miere te-miri-unde şi, împachetat frumos, va tansmite mesajul că preferă banii transferaţi în contul cutare.

Colegul acesta povestea că la nunta lor au spus că vor o lună de miere exotică, pe o insulă a cărui nume nu îl mai auzisem şi pe care deja l-am uitat, şi unii dintre prieteni au avut o idee drăguţă de a le finanţa excursia: a printat o poză super mare cu insula şi a tăiat-o în bucăţi de puzzle şi apoi a vândut înainte de nuntă invitaţilor bucăţile de puzzle la un preţ care să acopere în total excursia.

„Cinstea“ lor se ridică pe la 100 EUR de cuplu, modest. Pe de altă parte ei nu au conceptul ăsta de nuntă ca ajutor pentru un bun start în viaţa în doi. E mai mult o petrecere între prieteni, pe care nu vrei să îi sărăceşti, că oricum vin de departe şi trebuie să îşi acopere şi cazarea şi transportul şi alte cele. La nunta la care merge colegul ăsta vin invitaţi din Austria, Scoţia şi Africa, pentru că mireasa e austriacă, mirele scoţian şi locuiesc de 5 ani în Africa (nici măcar Africa de Sud). În mod tradiţional în Austria nunta se organizează la mireasă acasă şi e plătită de părinţii ei. Dar şi aici au evoluat lucrurile, căci căsătoriile au loc după 30 de ani, şi îşi pot permite mirii de cele mai multe ori să îşi plătească petrecerea. Chiar dacă cinstea e mai mică, preţul nunţii în schimb e la fel de mare ca şi la noi.

Şi după ce am mai muncit puţin ne-am comandat sushi şi am continuat discuţiile, dar de data asta despre energie nucleară. Am văzut că subiectul ăsta nu a avut trecere la mine pe blog, aşa că nu mai intru în detalii, ci mă duc să îl iau pe Dan de la aeroport.