Los 33

Astăzi se împlineşte un an de când m-am mobilizat să îmi fac un blog! Yuuupeee!

Dacă mă gândesc doar la bolg, atunci mi se pare că un an a trecut foarte repede. Deşi mă gândeam la început că nu o să am cine ştie ce chestii interesante de scris, se pare că până la urmă am reuşit totuşi să trec anul.

Reţeta spune că la aniversări se trage linie şi se face socoteala. Dar nu am chef să scot acum highlight-urile postărilor, şi nici să îmi propun chestii pentru următorul an de blogging, o iau cum vine şi azi vă povestesc despre documnetarul Discovery cu operaţiunea de salvare a celor 33 de mineri din Chile, primul documentar Discovery care m-i s-a părut făcut în grabă.

Am urmăit din când în când pe Yahoo news situaţia celor 33 de mineri blocaţi în August la 800m adâncime într-o mină din Chile, şi ţin minte că mi s-a făut pielea găinii când tot pe Yahoo am citit prima oară că i-au scos. Este fenomenal cum au reuşit să se stăpânească peste 2 luni în captivitate, dar şi ce efort internaţional a fost făcut pentru salvarea lor. Mă aşteptam ca Discovery să relateze mult mai în detaliu operaţiunea dar mai ales vroiam să văd interviuri cu ei şi relatări despre ce au simţit cât au stat acolo şi ce simt acum. Vroiam să cunosc aspectul uman, factorul psihologic. Mă aşeptam să fie ceva în genul la “I shoudln’t be alive”. În schimb au prezentat doar partea tehnica – foarte interesantă, nu zic nu – şi au ales două neveste, una tânără şi gravidă care a şi născut înainte de salvare, şi una mai bătrână, pe care le-au filmat pe toată perioada. Imagini din mină au dat prea puiţne şi nici măcar una cu specialistul care a coborât cu capsula şi care i-a consiliat până la final.

Per ansamblu mi s-a părut un documentar făut în grabă, din materiale care au fost prezentate şi pe la ştirile lor la vremea respectivă. Mă declar dezamăită. Nu şi de poveste însă, pe aia o consider în continuare extraordinară! Aştept cartea şi filmul; cu siguranţă vor apărea.

Amintiri din copilaria romaneasca

Ce chestie - tocmai am văzut o filmare a Sebeșului din 1990, si acum si faptele care sa umple imaginile.

Un fost coleg de la dansuri mi-a trimis pe facebook melodia de mai jos, iar eu o dau mai departe.

 Ca-n reclama la Budweiser: true, ...true! 

O știu pe sor'mea, care e cu 5 ani jumate mai mica, și care în loc sa își adune trupa de vecini în fata blocului, își dădea întâlnire cu ei pe mess. Tin minte ca asta m-a șocat la vremea respectiva. Parca nu am mai văzut atâția copii pe afara când am mai fost la Sebeș. Ce ne mai alergam ca descreierații și ce mai săream capra. Am reușit sa îmi rup mana asa, dar nu-mi pare rău. Mi-am belit fața când am căzut de pe bara de bătut covoare, unde făceam cică scheme de gimnastica, dar nici de aia nu îmi pare rău. Umblam cu orele prin oraș și pe la râu și ne făceam cazemate, și ma întreb cum de nu intrau părintii noștri în panica. 

Acuma și cei de clasa întâi au telefoane mobile și trebuie sa raporteze din ora în ora unde sunt și ce învârt. Cred ca dacă ar inventa cineva un sistem GPS de localizare a odraslei ieșite la joaca, ar da lovitura. 

Barcelona (continuare)

Am vizitat foarte multe într-o săptămână dar nu am simțit oboseală. Prețurile sunt destul de mari la intrări, şi mai mari dacă vrei ghid audio. Recomand tuturor să nu se zgârcească atunci când vine vorba despre ghid, audio sau “live”, căci face diferenţa între a vedea şi a înţelege.

 

N-am putut rata stadionul cât am fost acolo, că dl. Ţiripan este mare fan. Deşi biletul de intrare la stadion este aproape cât cel de la Sagrada Familia si La Pedrera la un loc (dar măcar include şi ghid audio), merită! Vizita acolo e un fel de all inclusive – te plimbă întâi prin muzeu (HiTech, super mişto aranjat), apoi te duc prin sala unde se dau declaraţiile de presă, apoi îţi arată vestiarele echipei care joacă în deplasare (cu jacuzii, mese de masaj si alte asemenea), apoi te scot spre teren prin culoarul prin care ies şi jucătorii (gang prevazut cu o capelă…!). Foarte tare aici e că au pos boxe pe culoar cu înregistrări audio ale mulţimii de spectatori cântând şi aclamând înaintea meciului, astfel încât ai impresia că atunci când vei ieşi pe stadion vei găsi tribunele pline-ochi. După ce te învârţi printre scaunele pe care stau în mod normal antrenorii şi jucătorii de rezervă, poţi urca şi în tribune, apoi chiar sus de tot la lojele rezervate pentru presă şi pentru comentatorii sportivi. Tot timpul cât eşti în tribune se aud din difuzoare comentarii în toate limbile (inclusiv română) ale unor faze de gol, ceea ce iarăşi mi s-a părut un detaliu mişto. La final te trec printr-o cameră multimedia, în care sunt proiectate faze de gol pe ecrane imense, cu muzică emoţionantă, de te fac să crezi că neam de neamul tău nu a mai vazut echipă de fotbal mai sensaţională ca asta. Şi când altcândva ar fi un moment mai bun să intri (ca pe acolo duce drumul spre iesire) in Bodega, adică în magazinul de suveniruri ce se întinde pe două etaje, în care găseşti şi ce nu-ti trece prin cap că poate fi personalizat cu emblema FC Barcelona, cum ar fi de exemplu vas de mâcare pentru căţei. Cu toate acestea nu ezit să pun stadionul pe lista must-see-urilor din Barcelona. 

Un loc unde am inut eu în mod expres s mergem, ca mare fan al folclorului care mă aflu, e Poble Espanol, un fel de muzeu al satului, construit si el pentru expozitia din 1929. Doar ca nu e realizat ca la noi prin „import” de case, presărate într-un parc,  ci e construit de la zero pe modelul unui sat spaniol ideal, cu piaţă, biserică, primărie si tot ce îi trebuie, fiecare clădie respectând specificul unuei anumite regiuni din Spania. Şi apropo, „sat” la ei e mai mult sau mai puţin o cetate... totul e contruit din piatră.

Am făut şi o excursie de o zi în afara oraşului, la Monserrat. Acolo este o mănăstire (mai degrabă un complex turistic în jurul unei mănăstiri) pe un munte, la vreo 30km de Barcelona. Telecabina e cea originală din 1930; Ţiripan a avut ceva emoţii :) Peisajul este senzaţional, munte veritabil la o aruncătură de bâtă de mare.  E incredibil cât de turistic au putut face locul acela.

 

 

Şi cum nici o excursie (şi nici o relatare) nu este desăvârşită fără mâncarea din partea locului, trebuie să menţionez  El 203 Gran de Gracia! Ne-au plăcut foaaaaarte mult atât mâncarea (meniu zilnic cu 2 feluri de mancare, desert si bautura la 9.5 EUR) cât si gazda. De afară pare o bodegă, nimic senzaţional, dar înăuntru te simţi ca acasă. Este de altfel o afere mică de familie – tanti e la bucătăie şi soţul e la bar. Mâncărurile lor seamănă destul de mult cu ale noastre, mai puţin partea cu fructele de mare. În rest am mâncat inclusiv un fel de ciorbă de fasole, doar că era cu năut, ce avea inclusiv afumătură si exact acelaşi gust ca la noi. N-am ştiut ce e când am comandat, de fapt ne luam câte patru chestii diferite şi gustam fiecare din toate. Bineînţeles că am făcut cunoştinţă şi cu Tapas, că e specialitatea lor, şi pot spune ca îşi merită faima. În schimb nu am întâlnit Sangria în localurile pe unde ne-am îndestulat burţile, aşa că am tras concluzia că este o găselniţă comercială. 

  

Şi cu asta închei jurnalul de călătorie - o călătorie mult aşteptată şi plănuită din Aprilie,  care a meritat fiecar ban economisit timp de 6 luni şi cheltuit în 7 zile. 

Barcelona

Dați play înainte de lectură:

  

 

Niciun alt oraș pe care l-am vizitat nu m-a impresionat mai mult decât Barcelona. Este un oraș artistic, excepțional. Oameni deosebiți au gânditi Barcelona in stil mare de-a lungul timpului, și creaţia continuă.

Din punct de vedere urbanistic, orașul impresionează la fiecare pas. Văzut de sus, pare o foaie de matematică, având străzile dispuse ca un grilaj iar clădirile înalte construite astfel încât să adăpostească o curte interioară. Mai multe bulevarde traversează orașul, printre care Avinguda Diagonal, un bulevard de 11km ce taie orașul pe diagonală, şi Avinguda Meridiana, care duce de la Sud la Nord, ambele construite încă din 1860. Barcelona are foarte multe parcuri, spatii verzi de-a lungul șoselelor late, o rețea de metrou si trenuri foarte extinsă și incredibil de mulţi turiști.

Barcelona îşi datorează evoluția urbanistică in principal expozițiilor mondiale găzduite în 1888 si 1929, pentru a căror pregatire au fost întreprinse lucrări majore de restaurare si modernizare a parcurilor și piețelor publice, și nu numai. Dealul Montjuic a fost urbanizat special pentru expoziția din 1929, dar rămâne pana astăzi un punct de atracție al orașului. Si dacă nu ar fi fost expoziția din 1888, Antonio Gaudi si arhitectura lui catalana modernista nu ar fi ajuns probabil să fie atat de repede cunoscute la nivel mondial. 

Clădirile lui Gaudi sar in ochi, sunt inconfundabile, fac parte dintr-o cu totul alta clasa. Forma și culorile sunt ...diferite, înspre ciudate, dar asta doar pana ajungi să afli mai multe despre sursele de inspirație si tehnicile de contructie folosite de Gaudi acum mai bine de 100 de ani. Am vizitat mai întâi La Pedrera - un bloc de locuinte proiectat de Gaudi la cererea familiei Mila - deoarece clădirea găzduiește și un muzeu dedicat arhitectului. Mai văzusem clădirea in poze, chiar și de afara acum 4 ani, dar e cu totul altceva când intri sau când te afli pe acoperiș. E senzațional. Toate elementele decorative au de fapt o utilizare practica: mozaicul din gresie protejaza împotriva umidității, “soldații” sunt coșuri de fum, celalalte turnulețe acoperă casa scărilor sau rezervoarele de apa, curțile interioare (“găurile” din clădire) aduc lumina naturala in apartamente. Pana si camerele sunt dispuse in funcție de nivelul de zgomot si de intensitatea luminii naturale.

Dar toate pălesc in fata catedralei Sagrada Familia, un omagiu adus Sfintei Familii si Naturii totodată. Trebuie văzuta, e monumentala. Cu greu realizez ca toată a putu încăpea in mintea unui singur om. Si nu e vorba (doar) de dimensiuni – a fost proiectata să cuprindă 10.000 de persoane, printre care un cor de 1200 – ci mai ales despre abudenta detaliilor, evidente si mai puțin evidente: sculpturi cu simboluri ascunse, ferestre ce canalizează lumina naturala, vitralii care prin anume culori aduc lumina in anume zone, coloane din materiale diferite care susțin greutăți diferite, și altele. Am plecat de acolo cu sentimentul ca trăiesc degeaba.

Va urma.

Fără compromisuri

Din experienţele anterioare am ajuns la concluzia ca am nevoie de 3 luni până să pot spune că m-am acomodat cu o situaţie, fie ea o relație, un job sau un apartament. De data asta, după 5 luni de muncă în bancă tot nu mă simt integrată în organizație, ba dimpotrivă. Sunt cum nu se poate mai ruptă de cultura lor organizaționala.  Se pare ca nu sunt făcută din aluat de bănci multinaționale. Trebuie să ai pielea foarte groasă si mult tupeu să ai succes acolo, căci nu colaborarea nimeni cu tine din colegialitate ci doar din interes... profesional, believe it or not! 

Marile avantaje al multinaționalelor sunt 1) că lucrează cu instrumente și procese complexe şi 2) că dau foarte bine în CV. Partea proastă este că, dacă nu eşti croit pe măsura lor, cultura lor intră în conflict cu valorile tale.

Așadar, după o oferta de job de la o firmă mică, mult soulstorching şi dezbateri „în familie“, am ajuns la concluzia că e mai bine pentru mine, din toate punctele de vedere, să îmi dau demisia de la banca - o premiera pentru mine - și să plec să lucrez într-un loc unde să mă şi simt bine. Din fericire pentru mine am reuşit să realizez că nu vreau să am un CV extraordinar în detrimentul sentimentului de bine. Vreau în schimb să mă simt extraordinar la locul de muncă. 

Din 20 Octombrie o să lucrez la cargo-partner, o firmă cu 150 de angajați la noi, cu sediul central la Viena şi cu o cultură puternic axată pe individ şi parteneriat. O sa ma ocup tot de HR, de data asta însă în germană. Şi încă o chestie tare: sediul lor e la mine pe stradă. Lux!

Istanbul

Am fost 3 zile la Istanbul. Nu am mai fost în Turcia până acum, drept urmare nu prea aveam idee la ce să ne așteptăm (în afară de prețuri mici). Ne-am luat un ghid turistic, Top 10 Istanbul, am împrumutat GPS-ul de la părinții mei și am pornit cu mașina la Istanbul. Foaaarte lung drumul prin Bulgaria dar bunuț şi incredibil de lejer traficul. În Turcia e autostrada de la graniță până la Istanbul – lux – dar in oraş traficul e criminal! Noroc că am avut GPS-ul, că altfel nu ştiu cum şi când am fi ajuns noi la hotel, în buricul târgului, pe cele mai înclinate, alambicate, înguste si aglomerate străduțe.

  

Am observat că în mai toate oraşele mari pe care le-am vizitat, centrul istoric e o zonă cu străduţe înguste, case mai mult sau mai puţin dărăpănate, ce nu îți dă o senzaţie de prea mare siguranţă. Istanbul nu face excepţie. Fiind cazati langă faleză, am ieşit în prima seară la o scurtă plimbare pe malul betonat al Mediteranei. Toată faleza era ticsită de localnici ieşiţi la grătar, desculți, ceea ce ni s-a părut neobisnuit. Am văzut apoi în serile următoare că acelaşi lucru se întâmpla si în parcul din centru, între moschei: sute de oameni iesiţi la picninc in parcul municipal... Drept comparație, imaginaţi-vă tot parcul primăriei din Sebeş împânzit cu familii ieşite la picnic şi grătar, şi vânzători ambulanţi de ceai, porumb fier şi copt, lebeniţă şi nuci umblând printre ei. Ciudat, nu? Nu am găsit încă o explicaţie pentru fenomen, dar bănuim că e din cauza Ramadamului.

De vizitat şi în interior am vizitat doar Palatul Topkapi. E mare, foarte bine poziţionat, frumos organizat pentru vizitare, dar nu chiar aşa spectaculos amenajat în interior. Am plătit şi taxa separată pentru a vizita haremul şi am fost deziluzionaţi de coridoarele labirintice golite de podoabe si ornamente. De altfel, cu exceptia unui foişor care nu se putea vizita pentru că se filma un interviu înauntru, întreg palatul era destul de fad decorat în interior.

Am vrut apoi sa mergem la cumpărături, căci e un ştiut că marfa turcească e ieftină. Am luat tramvaiul până la capăt, până în cartierul de unde se aprovizionează şi comercianţii români, şi ne-am dus la pomul lăudat cu sacul. Şi pentru că proverbul nu s-a născut degeaba, am venit cu mâna aproape goală de acolo... Preţurile nu erau chiar mici şî acolo unde chiar erau, marfa si vindea numai en-gros. Dezamăgiţi, ne-am dus în Marele Bazar, cel poziţionat central şi vizitat de toţi turiştii. Este enorm întradevar, cu multa marfă, dar care se repeta la toate standurile ce vând produse similare. Negusotrii nu mai sunt pra dispuşi la negociere aşa cum scrie în ghidul turistic şi nici măcar un ceai nu ne-au oferit. Să nu mai vorbim că preţurile sunt astronomice!! Dan al meu a avut totuşi răbdare să îşi negocieze un ceas şi o narghilea, fiecare la vreo 25 de Euro, ceea ce oricum nu mi se pare ieftin. 

Cel mai mult mi-a plăcut vederea din turnul Galata, fost far şi foişor de foc, acum ...obiectiv turistic. Foarte frumoasa priveliştea de sus! 

Ah, şi kebab-ul lor e foarte bun, ca au o chifla anume, „pita“, gen foccacia. Nu am văzut absolut nicăieri „shaorma“, aşa că nu sunt prea convinsăcă e produs turcesc. Mai degraba e o adaptare la piaţa noastră, cu atât mai mult cu cât turcii nu pun sos de usturoi (de fapt de niciun fel) pe kebab. Apropo mâncare, e o adevărată aventura să îți cumperi înghețată la ei. Atașez un filmuleț:

Una peste alta, experiența a fost drăguţă dar nu m-aş mai duce la Istanbul în următorii 10 ani. Urmează Barcelona în Octombrie, acolo am mai fost şi m-aş mai tot duce.

Toropeala si tocilareala

Behind every successful woman is... a basket of dirty laundry.

Mi-au placut mult mesajul si poza de mai sus cand le-am vazut pe blogul Mariei (desi acum nu reusesc sa gasesc exact acea postare), cu atat mai mult cu cat ma simt vesnic restanta la capitolul "treaba prin casa". Prea rar ma simt in stare sa fac curat dupa ce ajung acasa de la serviciu, dar de fapt prea rar ajung sa stau acasa dupa serviciu. In ultima vreme am preferat sa socializam fie cu prieteni fie in cu bicicletele noastre. Dar de cand sunt 38 de grade afara la 9 seara si aerul conditionat nu mai face fata, nu imi vine mai sa fac altceva decat sa zac!

Cu toata caldura, ultimele 4 weekenduri le-am petrecut la Bucuresti, urmand un curs de legislatia muncii. Am optat pentru modulul de weekend pentru ca nu prea aveam incotro, dar si pentru ca nu mi-am dat seama cat de istovitor poate fi sa nu ai nici macar o zi libera intr-o luna! Ieri am absolvit insa, cu 10 :D, si ma bucur ca am din nou timp de blog.

Pentru ca banca pentru care lucrez avea, dupa o luna de la angajare, pretentia sa fiu expert in relatii de munca, fara sa imi fi oferit nici macar o ora de training de specialitate, am hotarat sa iau eu fraiele in maini si m-am inscris pe banii (parintilor) mei  - multumesc! - la acel curs de legislatia muncii si politici manageriale de resurse umane. Si bine am facut! Cred ca niciun training din lume nu ar fi putut fi mai la obiect si mai pe problemele cu care ma confruntam la serviciu.

Profesoara de curs, jurista si manager HR, este toba de carte si extrem de interesata sa te ajute, astfel incat ne raspundea la orice intrebare, chiar daca asta presupunea din partea ei consultanta juridica inclusa in pret. In concluzie a meritat efortul de a renunta la 4 weekenduri de vara pentru a invata cum sa dau oameni afara in conditiile legii, cum sa ii detasez in strainatate fara sa ma pierd in jungla birocratiei, cum sa demonstrez necorespunderea profesionala - cela mai greu lucru pe care un angajator l-ar putea face - si cum pot obliga un angajat sa ramana in firma 3 ani, in conditii legale. Pe lanaga asta ne-a aratat o multime de chichite legislative pe care sa le folosim in avantajul firmei, forte pretioase in conditiile in care legea apara foarte mult pe angajat.

Daca va confruntati vreodata cu vreo problema de resurse umane - fie ca angajat, fie ca angajator - scrieti-mi si va ajut cu placere. Celor din Bucuresti recomand din toata inima cursul Ramonei Ristea de la Absolute School.

PS: ar trebui pe aceasta cale sa-i zic multumesc lui Neea (viitoare Tziripan) ca mi l-a recomdat ;)