Ziua 1

După un somn scurt, agitat şi înfrigurat, mi-am început ziua 1 din 26 cu soare şi vreme de primăvară. Zâmbet larg. Mă preia un coleg de la hotel şi mergem la serviciu. Memorez drumul.

Dar nu vremea a fost chestia faină a zilei, şi nici colegii sau munca – pentru că le cunosc pe amândouă şi ştiam ce mă aşteaptă – ci o victorie personală asupra unui inner deamon.

Pentru că accesul la birou nu este tocmai la îndemână, mi-a fost pusă la dispoziţie o maşină de serviciu. Sinceră să fiu, numai gândul că va trebui să conduc singură în Austria a cântărit jumătate din grijile dinainte plecării. Am carnet abia de un an jumate dar nu am prea condus (max. 350 km), de aceea am exersat mai intens în zilele dinaintea plecării.

În fine, îmi iau în primire maşina , 6 viteze, studiez puţin problema şi plec înspre hotel pe drumul memorat dimineaţă. Ajung în dreptul hotelului, fac dreapta pe singura stradă la drepta pe care am văzut-o pe bucata aia de drum şi mă trezesc deja pe banda ce urcă pe autostradă. Nasol.

Imediat după intrarea pe drum e o parcare. Opresc. Mă dau jos să văd dacă pot da cu spatele. Nu pot, e drum cu o bandă şi mai vin maşini. Ok, urc şi cobor unde o fi prima ieşire. După câţiva kilometri mă gândesc că nu ştiu câţ alţi kilometri mai sunt până la prima ieşire. Opresc într-o parcare şi îl sun pe Dan, pentru confort psihic. Vreau să îmi confirme că nu am altceva de făcut decât să cobor la prima ieşre şi să întorc. Îmi confirmă, dar mă şi ceartă că nu am luat GPS-ul la mine. Mai merg o vreme şi îmi iau flashuri că merg cu 80 pe o autostradă super aglomerată. Văd o benzinărie şi opresc să întreb cât mai e până pot întoarce. Îmi spun că şi de aici se poate întoarce aşa că merg pe jos să testez terenul. Se poate dar trebuie să fiu atentă pe care bandă mă încadrez, că sunt 3 şi fiecare duce altundeva. Plec cu maşina, mă încadrez bine, îmi iau alte câtvea flashuri si cobor de pe autostradă unde am urcat. Acum venind invers observ şi intrarea către hotel, muuult înaintea clădirii, nesemnalizată şi mascată cumva de o cladire. Ajung cu bine.

Pentru un şofer cu puţine ore la volan, asta este o aventură. Spre surprinderea mea, nu am avut nicio problemă să controlez maşina, şi chiar mai puţine decât aş fi crezut să îmi stpânesc emoţiile. Am avut un mic moment în care aproape că începuse panica, dar cumva l-am evitat. Mă bucur. Acum nu mai am emoţii să conduc.   

Vienna waits for me

  Billy Joel - Vienna

Blogul meu a hibernat puţin în ultima vreme, dar am hotărât să îl scot din toropeală –şi nu oricum ci cu o serie de postări zilnice, timp de 4 săptămâni.

Noul meu job a presupus o mulţime de călătorii de serviciu până acum: am fost la Iaşi, unde nu am văzut mai nimic în afară de micul aeroport din pădure şi serpentinele până în oraş, apoi am fost la Cluj, unde am petrecut 3 seri la rând şi în a 4-a zi mi-a fost rău, apoi direct la Timişoara, unde am mers la un concert al Filarmonicii de muzică rock (super!), iar săptămâna asta am fost la Chişinău, unde în mod predictibil e ca la noi.

Astă seară plec într-o altă călătorie – mama clătoriilor de serviciu: plec la Viena şi stau 4 săptămâni ca să lucrez la un proiect HR la sediul central. Am ceva emoţii pentru că e o perioadă destul de lungă, de aceea am zis că o să îmi ţin de urât cu blogul postând chestiile faine întâmplate în fiecare zi. Dar voi începe de mâine... azi îmi permit să mai am emoţii, pentru că ninge şi zborul meu e la 10 seara :-׀

New Year resolution anybody?

Cică sfârşitul de an este momentul să tragi linie şi să analizezi. Ce a fost bun, ce a fost rău, ce am învăţat şi ce ne propunem pentru anul viitor. Cică noul an e o poarta prin care treci numai cu cele bune, un nou început.

Aşa o fi?

Câţi fac întradevăr asta: trag linie şi analizează? De când vă ştiţi voi, de câte ori aţi stat în mod conştient la final de an (sau la orice alt final) să rememoraţi ce s-a întâmplat în perioada precedentă, să meditaţi asupra bunelor şi relelor şi să trageţi învăţături din asta, materializate în planuri de acţiune pentru viitor? Câţi dintre voi au intrat în 2011 cu o idee precisă despre ce vor face în acest an, cu un obiectiv clar înspre care au început deja să se îndrepte?

Cum ne asigurăm că următorii 10 ani din viaţa noastră vor însemna experienţă de 10 ani şi nu experienţă de un an, de 10 ori?

De la mâncare chinezească la colinde

Ce mişto e să locuieşti aproape de serviciu. Te întorci de la muncă, mănânci, speli baia fără grabă şi e abia 7 jumate!! Genial! Aproape că mă resemnasem la gândul că nu există mariaj fericit între viaţa profesională şi cea socială (aici includ şi gospodăria), dar se pare că timpul nu e pierdut.

Alţii care nu sunt aşa vlăguţi ca mine, să-i numim Angheli, pot face şi navetă zilnică Titu-Bucureşti-Titu şi pot şi socializa. Jos pălăria! Când s-au mutat la Titu la 1 Noiembrie (pentru necunoscători, Titu este un oraş din Dîmboviţa, nu un sat :p) am avut niscaiva emoţii că nu o să ne mai întâlnim atât de des ca înainte. Dar uitasem să iau în considerare factorul Ding Fu. Vedeţi voi, Ding Fu este mai mult decât un restaurant chinezesc, este un pretext pentru socializare. De fiecare dată comandăm altceva, şi devine din ce în ce mai interesant pe măsură ce tăiem de pe listă mâncărurile care sună mai occidental. Ultima dată, fiind o zi de post cu dezlegare la peşte, Marian – ospătarul cu care deja ne cunoaştem – ne-a recomadat „peşte veverită“ Check it out:

Anyway, ce vroiam să zic e că trebuie să creezi ocazii ca oamenii să se întâlnească şi ca prieteniile să nu se piardă, căci ochii care nu se văd, se uită.

Sărbătorile ar fi asemenea ocazii. Întotdeauna înainte Crăciunului mă apuca melancolia, cel puţin cât am fost studentă şi departe de Sebeş. Atunci resimţeam cel mai tare dorul de casă. Ei, anul acesta nu mai pot spune acelaşi lucru. Prietenii mei din liceu încep înet -încet să devină foştii mei colegi de liceu şi sita prin care se cern e tot mai rară. Au rămas doar acele câteva „cocoloaşe“ care sunt prea mari să treacă, puţintel din fiecare colţ de ţară, Timişoara, Cluj, Sebeş. Anul ăsta nu mai merg cu colinda şi nu mai mănânc sarmale la Nico şi deşi nu am făcut asta nici anul trecut, anul acesta îmi pare a fi definitivă treaba. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple, dar parcă întoteauna „acum“ e prea devreme.

Vă las cu o colindă anume, prietenii ştiu de ce.   

Stefan Hrusca - Cerul si pamantul
   

1 Decembrie sau singura zi din an în care nu mai e cool să spui că România e de c**at

M-a izbit astăzi în faţă ipocrizia din media mai ceva ca burniţa de la 8 şi un sfert, când am ieşit după pâine. La radiouri, la televizor, unde întorci capul se ridică România şi românii în slăvi, că doar este ziua naţională.

Nu pot să înţeleg! 364 de zile pe an mass media este preocupată să ne arate cât de jalnică este situaţia în ţara noastră, cum guvernul nu este în stare să facă ceva, cum cetăţenii sunt de neam prost şi cât de bine ar fi să locuieşti oriunde altundeva decât în România. Dar astăzi nu! Astăzi ne mândrim că suntem români, azi scoatem de la naftalină pe românii care au contribuit la progresul umanităţii sau pe cei care au ajuns celebri peste hotare, astăzi se cântă peste tot muzică populară şi nimeni nu strâmbă din nas şi astăzi şi doar astăzi românii sunt ca fraţii.

Ce naiba?! Până ieri era „la noi ca la nimeni“ dar azi „iubirea de moşie e un zid“? Păi ori suntem golani ori nu mai suntem.

Los 33

Astăzi se împlineşte un an de când m-am mobilizat să îmi fac un blog! Yuuupeee!

Dacă mă gândesc doar la bolg, atunci mi se pare că un an a trecut foarte repede. Deşi mă gândeam la început că nu o să am cine ştie ce chestii interesante de scris, se pare că până la urmă am reuşit totuşi să trec anul.

Reţeta spune că la aniversări se trage linie şi se face socoteala. Dar nu am chef să scot acum highlight-urile postărilor, şi nici să îmi propun chestii pentru următorul an de blogging, o iau cum vine şi azi vă povestesc despre documnetarul Discovery cu operaţiunea de salvare a celor 33 de mineri din Chile, primul documentar Discovery care m-i s-a părut făcut în grabă.

Am urmăit din când în când pe Yahoo news situaţia celor 33 de mineri blocaţi în August la 800m adâncime într-o mină din Chile, şi ţin minte că mi s-a făut pielea găinii când tot pe Yahoo am citit prima oară că i-au scos. Este fenomenal cum au reuşit să se stăpânească peste 2 luni în captivitate, dar şi ce efort internaţional a fost făcut pentru salvarea lor. Mă aşteptam ca Discovery să relateze mult mai în detaliu operaţiunea dar mai ales vroiam să văd interviuri cu ei şi relatări despre ce au simţit cât au stat acolo şi ce simt acum. Vroiam să cunosc aspectul uman, factorul psihologic. Mă aşeptam să fie ceva în genul la “I shoudln’t be alive”. În schimb au prezentat doar partea tehnica – foarte interesantă, nu zic nu – şi au ales două neveste, una tânără şi gravidă care a şi născut înainte de salvare, şi una mai bătrână, pe care le-au filmat pe toată perioada. Imagini din mină au dat prea puiţne şi nici măcar una cu specialistul care a coborât cu capsula şi care i-a consiliat până la final.

Per ansamblu mi s-a părut un documentar făut în grabă, din materiale care au fost prezentate şi pe la ştirile lor la vremea respectivă. Mă declar dezamăită. Nu şi de poveste însă, pe aia o consider în continuare extraordinară! Aştept cartea şi filmul; cu siguranţă vor apărea.

Amintiri din copilaria romaneasca

Ce chestie - tocmai am văzut o filmare a Sebeșului din 1990, si acum si faptele care sa umple imaginile.

Un fost coleg de la dansuri mi-a trimis pe facebook melodia de mai jos, iar eu o dau mai departe.

 Ca-n reclama la Budweiser: true, ...true! 

O știu pe sor'mea, care e cu 5 ani jumate mai mica, și care în loc sa își adune trupa de vecini în fata blocului, își dădea întâlnire cu ei pe mess. Tin minte ca asta m-a șocat la vremea respectiva. Parca nu am mai văzut atâția copii pe afara când am mai fost la Sebeș. Ce ne mai alergam ca descreierații și ce mai săream capra. Am reușit sa îmi rup mana asa, dar nu-mi pare rău. Mi-am belit fața când am căzut de pe bara de bătut covoare, unde făceam cică scheme de gimnastica, dar nici de aia nu îmi pare rău. Umblam cu orele prin oraș și pe la râu și ne făceam cazemate, și ma întreb cum de nu intrau părintii noștri în panica. 

Acuma și cei de clasa întâi au telefoane mobile și trebuie sa raporteze din ora în ora unde sunt și ce învârt. Cred ca dacă ar inventa cineva un sistem GPS de localizare a odraslei ieșite la joaca, ar da lovitura.