New Year resolution anybody?

Cică sfârşitul de an este momentul să tragi linie şi să analizezi. Ce a fost bun, ce a fost rău, ce am învăţat şi ce ne propunem pentru anul viitor. Cică noul an e o poarta prin care treci numai cu cele bune, un nou început.

Aşa o fi?

Câţi fac întradevăr asta: trag linie şi analizează? De când vă ştiţi voi, de câte ori aţi stat în mod conştient la final de an (sau la orice alt final) să rememoraţi ce s-a întâmplat în perioada precedentă, să meditaţi asupra bunelor şi relelor şi să trageţi învăţături din asta, materializate în planuri de acţiune pentru viitor? Câţi dintre voi au intrat în 2011 cu o idee precisă despre ce vor face în acest an, cu un obiectiv clar înspre care au început deja să se îndrepte?

Cum ne asigurăm că următorii 10 ani din viaţa noastră vor însemna experienţă de 10 ani şi nu experienţă de un an, de 10 ori?

De la mâncare chinezească la colinde

Ce mişto e să locuieşti aproape de serviciu. Te întorci de la muncă, mănânci, speli baia fără grabă şi e abia 7 jumate!! Genial! Aproape că mă resemnasem la gândul că nu există mariaj fericit între viaţa profesională şi cea socială (aici includ şi gospodăria), dar se pare că timpul nu e pierdut.

Alţii care nu sunt aşa vlăguţi ca mine, să-i numim Angheli, pot face şi navetă zilnică Titu-Bucureşti-Titu şi pot şi socializa. Jos pălăria! Când s-au mutat la Titu la 1 Noiembrie (pentru necunoscători, Titu este un oraş din Dîmboviţa, nu un sat :p) am avut niscaiva emoţii că nu o să ne mai întâlnim atât de des ca înainte. Dar uitasem să iau în considerare factorul Ding Fu. Vedeţi voi, Ding Fu este mai mult decât un restaurant chinezesc, este un pretext pentru socializare. De fiecare dată comandăm altceva, şi devine din ce în ce mai interesant pe măsură ce tăiem de pe listă mâncărurile care sună mai occidental. Ultima dată, fiind o zi de post cu dezlegare la peşte, Marian – ospătarul cu care deja ne cunoaştem – ne-a recomadat „peşte veverită“ Check it out:

Anyway, ce vroiam să zic e că trebuie să creezi ocazii ca oamenii să se întâlnească şi ca prieteniile să nu se piardă, căci ochii care nu se văd, se uită.

Sărbătorile ar fi asemenea ocazii. Întotdeauna înainte Crăciunului mă apuca melancolia, cel puţin cât am fost studentă şi departe de Sebeş. Atunci resimţeam cel mai tare dorul de casă. Ei, anul acesta nu mai pot spune acelaşi lucru. Prietenii mei din liceu încep înet -încet să devină foştii mei colegi de liceu şi sita prin care se cern e tot mai rară. Au rămas doar acele câteva „cocoloaşe“ care sunt prea mari să treacă, puţintel din fiecare colţ de ţară, Timişoara, Cluj, Sebeş. Anul ăsta nu mai merg cu colinda şi nu mai mănânc sarmale la Nico şi deşi nu am făcut asta nici anul trecut, anul acesta îmi pare a fi definitivă treaba. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple, dar parcă întoteauna „acum“ e prea devreme.

Vă las cu o colindă anume, prietenii ştiu de ce.   

Stefan Hrusca - Cerul si pamantul
   

1 Decembrie sau singura zi din an în care nu mai e cool să spui că România e de c**at

M-a izbit astăzi în faţă ipocrizia din media mai ceva ca burniţa de la 8 şi un sfert, când am ieşit după pâine. La radiouri, la televizor, unde întorci capul se ridică România şi românii în slăvi, că doar este ziua naţională.

Nu pot să înţeleg! 364 de zile pe an mass media este preocupată să ne arate cât de jalnică este situaţia în ţara noastră, cum guvernul nu este în stare să facă ceva, cum cetăţenii sunt de neam prost şi cât de bine ar fi să locuieşti oriunde altundeva decât în România. Dar astăzi nu! Astăzi ne mândrim că suntem români, azi scoatem de la naftalină pe românii care au contribuit la progresul umanităţii sau pe cei care au ajuns celebri peste hotare, astăzi se cântă peste tot muzică populară şi nimeni nu strâmbă din nas şi astăzi şi doar astăzi românii sunt ca fraţii.

Ce naiba?! Până ieri era „la noi ca la nimeni“ dar azi „iubirea de moşie e un zid“? Păi ori suntem golani ori nu mai suntem.

Los 33

Astăzi se împlineşte un an de când m-am mobilizat să îmi fac un blog! Yuuupeee!

Dacă mă gândesc doar la bolg, atunci mi se pare că un an a trecut foarte repede. Deşi mă gândeam la început că nu o să am cine ştie ce chestii interesante de scris, se pare că până la urmă am reuşit totuşi să trec anul.

Reţeta spune că la aniversări se trage linie şi se face socoteala. Dar nu am chef să scot acum highlight-urile postărilor, şi nici să îmi propun chestii pentru următorul an de blogging, o iau cum vine şi azi vă povestesc despre documnetarul Discovery cu operaţiunea de salvare a celor 33 de mineri din Chile, primul documentar Discovery care m-i s-a părut făcut în grabă.

Am urmăit din când în când pe Yahoo news situaţia celor 33 de mineri blocaţi în August la 800m adâncime într-o mină din Chile, şi ţin minte că mi s-a făut pielea găinii când tot pe Yahoo am citit prima oară că i-au scos. Este fenomenal cum au reuşit să se stăpânească peste 2 luni în captivitate, dar şi ce efort internaţional a fost făcut pentru salvarea lor. Mă aşteptam ca Discovery să relateze mult mai în detaliu operaţiunea dar mai ales vroiam să văd interviuri cu ei şi relatări despre ce au simţit cât au stat acolo şi ce simt acum. Vroiam să cunosc aspectul uman, factorul psihologic. Mă aşeptam să fie ceva în genul la “I shoudln’t be alive”. În schimb au prezentat doar partea tehnica – foarte interesantă, nu zic nu – şi au ales două neveste, una tânără şi gravidă care a şi născut înainte de salvare, şi una mai bătrână, pe care le-au filmat pe toată perioada. Imagini din mină au dat prea puiţne şi nici măcar una cu specialistul care a coborât cu capsula şi care i-a consiliat până la final.

Per ansamblu mi s-a părut un documentar făut în grabă, din materiale care au fost prezentate şi pe la ştirile lor la vremea respectivă. Mă declar dezamăită. Nu şi de poveste însă, pe aia o consider în continuare extraordinară! Aştept cartea şi filmul; cu siguranţă vor apărea.

Amintiri din copilaria romaneasca

Ce chestie - tocmai am văzut o filmare a Sebeșului din 1990, si acum si faptele care sa umple imaginile.

Un fost coleg de la dansuri mi-a trimis pe facebook melodia de mai jos, iar eu o dau mai departe.

 Ca-n reclama la Budweiser: true, ...true! 

O știu pe sor'mea, care e cu 5 ani jumate mai mica, și care în loc sa își adune trupa de vecini în fata blocului, își dădea întâlnire cu ei pe mess. Tin minte ca asta m-a șocat la vremea respectiva. Parca nu am mai văzut atâția copii pe afara când am mai fost la Sebeș. Ce ne mai alergam ca descreierații și ce mai săream capra. Am reușit sa îmi rup mana asa, dar nu-mi pare rău. Mi-am belit fața când am căzut de pe bara de bătut covoare, unde făceam cică scheme de gimnastica, dar nici de aia nu îmi pare rău. Umblam cu orele prin oraș și pe la râu și ne făceam cazemate, și ma întreb cum de nu intrau părintii noștri în panica. 

Acuma și cei de clasa întâi au telefoane mobile și trebuie sa raporteze din ora în ora unde sunt și ce învârt. Cred ca dacă ar inventa cineva un sistem GPS de localizare a odraslei ieșite la joaca, ar da lovitura. 

Barcelona (continuare)

Am vizitat foarte multe într-o săptămână dar nu am simțit oboseală. Prețurile sunt destul de mari la intrări, şi mai mari dacă vrei ghid audio. Recomand tuturor să nu se zgârcească atunci când vine vorba despre ghid, audio sau “live”, căci face diferenţa între a vedea şi a înţelege.

 

N-am putut rata stadionul cât am fost acolo, că dl. Ţiripan este mare fan. Deşi biletul de intrare la stadion este aproape cât cel de la Sagrada Familia si La Pedrera la un loc (dar măcar include şi ghid audio), merită! Vizita acolo e un fel de all inclusive – te plimbă întâi prin muzeu (HiTech, super mişto aranjat), apoi te duc prin sala unde se dau declaraţiile de presă, apoi îţi arată vestiarele echipei care joacă în deplasare (cu jacuzii, mese de masaj si alte asemenea), apoi te scot spre teren prin culoarul prin care ies şi jucătorii (gang prevazut cu o capelă…!). Foarte tare aici e că au pos boxe pe culoar cu înregistrări audio ale mulţimii de spectatori cântând şi aclamând înaintea meciului, astfel încât ai impresia că atunci când vei ieşi pe stadion vei găsi tribunele pline-ochi. După ce te învârţi printre scaunele pe care stau în mod normal antrenorii şi jucătorii de rezervă, poţi urca şi în tribune, apoi chiar sus de tot la lojele rezervate pentru presă şi pentru comentatorii sportivi. Tot timpul cât eşti în tribune se aud din difuzoare comentarii în toate limbile (inclusiv română) ale unor faze de gol, ceea ce iarăşi mi s-a părut un detaliu mişto. La final te trec printr-o cameră multimedia, în care sunt proiectate faze de gol pe ecrane imense, cu muzică emoţionantă, de te fac să crezi că neam de neamul tău nu a mai vazut echipă de fotbal mai sensaţională ca asta. Şi când altcândva ar fi un moment mai bun să intri (ca pe acolo duce drumul spre iesire) in Bodega, adică în magazinul de suveniruri ce se întinde pe două etaje, în care găseşti şi ce nu-ti trece prin cap că poate fi personalizat cu emblema FC Barcelona, cum ar fi de exemplu vas de mâcare pentru căţei. Cu toate acestea nu ezit să pun stadionul pe lista must-see-urilor din Barcelona. 

Un loc unde am inut eu în mod expres s mergem, ca mare fan al folclorului care mă aflu, e Poble Espanol, un fel de muzeu al satului, construit si el pentru expozitia din 1929. Doar ca nu e realizat ca la noi prin „import” de case, presărate într-un parc,  ci e construit de la zero pe modelul unui sat spaniol ideal, cu piaţă, biserică, primărie si tot ce îi trebuie, fiecare clădie respectând specificul unuei anumite regiuni din Spania. Şi apropo, „sat” la ei e mai mult sau mai puţin o cetate... totul e contruit din piatră.

Am făut şi o excursie de o zi în afara oraşului, la Monserrat. Acolo este o mănăstire (mai degrabă un complex turistic în jurul unei mănăstiri) pe un munte, la vreo 30km de Barcelona. Telecabina e cea originală din 1930; Ţiripan a avut ceva emoţii :) Peisajul este senzaţional, munte veritabil la o aruncătură de bâtă de mare.  E incredibil cât de turistic au putut face locul acela.

 

 

Şi cum nici o excursie (şi nici o relatare) nu este desăvârşită fără mâncarea din partea locului, trebuie să menţionez  El 203 Gran de Gracia! Ne-au plăcut foaaaaarte mult atât mâncarea (meniu zilnic cu 2 feluri de mancare, desert si bautura la 9.5 EUR) cât si gazda. De afară pare o bodegă, nimic senzaţional, dar înăuntru te simţi ca acasă. Este de altfel o afere mică de familie – tanti e la bucătăie şi soţul e la bar. Mâncărurile lor seamănă destul de mult cu ale noastre, mai puţin partea cu fructele de mare. În rest am mâncat inclusiv un fel de ciorbă de fasole, doar că era cu năut, ce avea inclusiv afumătură si exact acelaşi gust ca la noi. N-am ştiut ce e când am comandat, de fapt ne luam câte patru chestii diferite şi gustam fiecare din toate. Bineînţeles că am făcut cunoştinţă şi cu Tapas, că e specialitatea lor, şi pot spune ca îşi merită faima. În schimb nu am întâlnit Sangria în localurile pe unde ne-am îndestulat burţile, aşa că am tras concluzia că este o găselniţă comercială. 

  

Şi cu asta închei jurnalul de călătorie - o călătorie mult aşteptată şi plănuită din Aprilie,  care a meritat fiecar ban economisit timp de 6 luni şi cheltuit în 7 zile. 

Barcelona

Dați play înainte de lectură:

  

 

Niciun alt oraș pe care l-am vizitat nu m-a impresionat mai mult decât Barcelona. Este un oraș artistic, excepțional. Oameni deosebiți au gânditi Barcelona in stil mare de-a lungul timpului, și creaţia continuă.

Din punct de vedere urbanistic, orașul impresionează la fiecare pas. Văzut de sus, pare o foaie de matematică, având străzile dispuse ca un grilaj iar clădirile înalte construite astfel încât să adăpostească o curte interioară. Mai multe bulevarde traversează orașul, printre care Avinguda Diagonal, un bulevard de 11km ce taie orașul pe diagonală, şi Avinguda Meridiana, care duce de la Sud la Nord, ambele construite încă din 1860. Barcelona are foarte multe parcuri, spatii verzi de-a lungul șoselelor late, o rețea de metrou si trenuri foarte extinsă și incredibil de mulţi turiști.

Barcelona îşi datorează evoluția urbanistică in principal expozițiilor mondiale găzduite în 1888 si 1929, pentru a căror pregatire au fost întreprinse lucrări majore de restaurare si modernizare a parcurilor și piețelor publice, și nu numai. Dealul Montjuic a fost urbanizat special pentru expoziția din 1929, dar rămâne pana astăzi un punct de atracție al orașului. Si dacă nu ar fi fost expoziția din 1888, Antonio Gaudi si arhitectura lui catalana modernista nu ar fi ajuns probabil să fie atat de repede cunoscute la nivel mondial. 

Clădirile lui Gaudi sar in ochi, sunt inconfundabile, fac parte dintr-o cu totul alta clasa. Forma și culorile sunt ...diferite, înspre ciudate, dar asta doar pana ajungi să afli mai multe despre sursele de inspirație si tehnicile de contructie folosite de Gaudi acum mai bine de 100 de ani. Am vizitat mai întâi La Pedrera - un bloc de locuinte proiectat de Gaudi la cererea familiei Mila - deoarece clădirea găzduiește și un muzeu dedicat arhitectului. Mai văzusem clădirea in poze, chiar și de afara acum 4 ani, dar e cu totul altceva când intri sau când te afli pe acoperiș. E senzațional. Toate elementele decorative au de fapt o utilizare practica: mozaicul din gresie protejaza împotriva umidității, “soldații” sunt coșuri de fum, celalalte turnulețe acoperă casa scărilor sau rezervoarele de apa, curțile interioare (“găurile” din clădire) aduc lumina naturala in apartamente. Pana si camerele sunt dispuse in funcție de nivelul de zgomot si de intensitatea luminii naturale.

Dar toate pălesc in fata catedralei Sagrada Familia, un omagiu adus Sfintei Familii si Naturii totodată. Trebuie văzuta, e monumentala. Cu greu realizez ca toată a putu încăpea in mintea unui singur om. Si nu e vorba (doar) de dimensiuni – a fost proiectata să cuprindă 10.000 de persoane, printre care un cor de 1200 – ci mai ales despre abudenta detaliilor, evidente si mai puțin evidente: sculpturi cu simboluri ascunse, ferestre ce canalizează lumina naturala, vitralii care prin anume culori aduc lumina in anume zone, coloane din materiale diferite care susțin greutăți diferite, și altele. Am plecat de acolo cu sentimentul ca trăiesc degeaba.

Va urma.