Din amintiri

Canionul Sapte Scari

De cand am citit pe blogul lui Cristi despre Canionul 7 Scari si m-am distrat copios de aventura lui, am vrut sa fac si eu traseul, si vineri am reusit. Am fost impresionata de cat de spectaculos este, atat de aproape de civilizatie (numai o ora pe jos din la DN1) si un peisaj atat de frumos pana pe Vf. Piatra Mare. Cine are drum la Brasov e musai sa isi rupa niste timp si pentru traseul asta, macar canionul in sine 3 ore dus intors.

Pun si eu cateva poze dar sa stiti ca nu iti poti face nici pe departe o idee corecta despre ce minunatie e acolo, ca si noi am ramas impresionati cand am ajuns efectiv acolo, desi citisem si vazusem multe poze inainte.

 

Intrarea in canion

 

  

  

Mda... pe acolo am urcat

  

 

Si iesirea, un peisaj ce mi s-a parut aparte

 Exista si traseu de ocolire, care arata asa :)))

Frumos pe jumătate

Am fost cu Andreea astăzi să-şi aleagă rochie de mireasă, la un salon undeva pe nişte străduţe pe care nu am mai fost şi nici nu aş fi căutat vreodată un salon de rochii de mireasă. L-am descoperit la târgul de luna trecută, dar ar fi trebuit să ne prindem că nu e cine ştie ce după simplul fapt că dintre toţi expozanţii de la târg ei erau singurii care aveau rochiile in husă... În fine, le-a lăsat Andreea atunci numărul de telefon, au sunat-o şi a făcut programare pentru astăzi. 

Ne-am întalnit, am căutat salonul după indicaţiile iniţiale primite la telefon, am mai sunat o dată, ne-a îndumat altcineva şi până la urmă am ajuns. Drăguţ aranjat, rochiile expuse cam exagerate pentru gustul meu, dar i-a pus Andreei în braţe nişte cataloage şi acolo erau rochii chiar drăguţe. S-au implicat în consultanţă aceasta 5 persoane cât am stat pe acolo, două tinerele (vânzătoarele), un băiat cred Moldovean că vorbea greu româneşte, un nene care în afară să bage un proiector în priză şi să se uite la noi şi să spună cât de frumoase sunt rochiile probate nu a făcut nimic, şi matroana... , nici ea româncă.

Matroana asta e motivul postării de fapt, nunta Anghelilor a fost o ştire anul trecut pe vremea asta. Tanti la vreo 60 de ani e parcă desenată de Caragiale, „cu tuşe groase” cum ar fi spus Cândea. Ne-a întâmpinat şi a preluat ea discuţia, nouă ne-a dat cataloagele şi cu personalul a început o instruire despre cum să noteze într-un caiet ce doreşte mireasa, cine ce rochii aduce şi cum ajută mireasa. Asta lângă noi acolo, mi s-a părut neprofesionist şi deloc customer care. După aceea s-a ridicat să umble prin salon şi am putut să o observ pe de-a-ntregul. Era îmbrăcată într-o rochie de ocazie până la genunchi, avea părul vopsit si făcut coc la spate, cercei masivi de aur şi sprâncene conturate cu creionul. Până aici nimic neobişnuit, dimpotrivă ar vrea să arate că femeia pune preţ pe aspect la vârsta ei. Ei… dar doamna era fără ciorapi în papuci de casă, neepilată nici pe picioare nici la subraţ, şi când s-a aşezat lângă mine am observat şi firele lungi albe şi negre ce-i mijau din mustăţă. 

Nu e primă persoană la care observ astfel de contradicţii, însă tanti e de departe cel mai extrem expemplu întâlnit pe viu. Nu înţeleg cum cineva pune preţ pe aspect doar pe jumătate. Aspectul e până la urmă dictat de gustul social, ceea ce societatea a acceptat unanim ca fiind estetic. De ce ar accepta cineva doar îmbrăcămintea, coafura şi acesoriile ca parte din estetic, dar nu şi celălalte elemente ale aspectului fizic? De altfel tot personalul era in papuci de casa pe gresie, şi arătau foarte caraghios, pe lângă sentimentul de intrus pe care ţi-l dădea.

Din fericire au avut pe stoc rochiile alese de Andreea după poze şi ne-am mutat spre zona de probă. Acolo am înţeles rostul papucilor de casă, zona avea covor şi toţi de descălţau la intrare, probabil au zis că îţi dai şlapii mai repede jos. Oricum, o notă foarte proastă să-ţi pui personalul, darmite clienţii să se descalţe când intră într-o altă încăpere. Dar n-am avut încotro, nu bătusem atâta drum în frig să facem mofturi, ne-am descălţat şi noi şi am intrat, Andreea la probă şi eu spectator. Noroc că au preluat sarcina cele două angjate românce, ele au fost foarte drăguţe şi îmbrăcau mireasa în timp ce moldoveanul pregătea rochiile şi ne explica ce superbe sunt şi ce calitate extraordinară au. 

Frumoase, n-am ce zice, deşi cam scumpe. Au propus acolo şi o reducere pentru rochia favorita, de la 2500 la 1600 de euro. Nu ştiu cum e cu reducerile astea, nu ştii niciodată dacă preţul de pornire nu e făcut pe loc, dar una peste alta, din ce am mai văzut până acum, preţul cu reducere e un preţ corect pentru rochia respectivă.  A mai săpat Andreea apoi pe internet şi a găsit pe forumuri câteva cliente nemulţumite de cum a decurs după cumpărare livrarea şi modificările, şi am aşa o impresie ca nu vom mai merge şi a doua oară acolo.

Opinia publică e un mister pentru mine

Nu urmăresc ştirile dar inevitabil dau peste televizoare apinse pe unde umblu, de exemplu la aprozarul în care intru zilnic, şi inevitabil se mai lipesc şi de mine câteva noutăţi. Acum am vazut că pe la mai toate canalele sunt dezbateri pe tema accidentului provocat de Huidu. Urât accident, un Logan răsturnat şi 3 morţi vs. un SUV bulit puţin pe faţă şi răni uşoare... Ce mă nedumireşte până în acest moment este că încă nu am auzit acuze la adresa lui Huidu, lumea este extrem de rezervată în a comenta vina ci se comentează în mare parte doar circumstanţele. Pentru că are un capital de imagine atât de mare, opinia publică aproape că îi plânge lui de milă. Astăzi la Acces Dinrect (asta rulează la aprozar) am prins comentariile unui psiholog şi ale unui astrolog despre probabilitatea ca Huidu să treaca vreodată peste asta. Ieri se întrebau dacă ar fi trebuit sau nu să conducă după accidentul de ski, un fel de „uite săracul ce a păţit dacă s-a urcat la volan”. La radio zicea unu „cât ghinion a avut Huidu anul acesta”, şi altul povestea despre curba cu pricina care e înşelătoare, că îţi dă doar senzaţia că e o curbă largă dar de fapt sunt nişte copaci care nu ştiu cum împiedică vizibilitatea. Inclusiv Mircea Badea, care e în război declarat cu Cârcotaşii, zicea că Huidu a fost prost că a condus în loc să-şi angajeze şofer la banii lui. Deci toată naţia noastră care în mod normal abia aşteaptă să linşeze pe căte unu care comite te miri ce nelegiuire, de parcă atunci iau fiecare câte o infuzie de moralitate pe care neapărat trebuie să o împărtăşască, toţi acum tac chitic şi nu îndrăzneşte unu să fie cel care aruncă public primul piatra în vedeta TV atât de incredibil de îndrăgită... Până la urmă faptele sunt clare, a intrat pe contrasens pe zonă de depăşire interzisă şi a izbit o altă maşină cu 3 pasageri. Se numeşte omor din culpă. Dacă se dovedeşte că nu era nici apt de condus, atunci fapta e cu atât mai gravă. Pedeapsa conform legii e închisoare; sper că justiţiarii nu se vor declara fani Cronica Cârcotaşilor la momentul adevărului.

De toamna

De cateva saptamani nu am mai avut laptop ca s-a stricat ceva la el (nici aia care l-au reparat nu au stiut ce a avut, a "inviat" la un moment dat si ne-am bucurat cu totii), dar nu pot spune ca i-am simtit cu adevarat lipsa. E drept ca am neglijat si mailurile cu ocazia asta, dar am punctat cu discutii in persoana.


Ieri a fost prima zi de toamna adevarata, prima zi pe care am si simtit-o ca atare. La drept vorbind am prins prima zi de toamna deja vineri, la Cluj. Dar cum acolo ma simt tot timpul in vacanta desi sunt la serviciu, nu am pus-o la socoteala. Ne-am trezit sambata si-am deschis geamul unei zile mohorate, reci si ploioase. Si ce altceva mai bun de facut in prima zi de toamna decat de suit in masina si plecat la o tura prin padure. Am intors-o si pe Adelina din drum, care era la vanatoare de gresie si faianta pe Valea Cascadelor, si am taiat-o directia Sinaia cu gandul sa ajungem la Piatra Arsa si inapoi in aceeasi zi. Abia la 3 am ajuns la Cota 1400, deci nu ne-am ales decat cu plimbare prin padure ca ne prindea noapte pe drum, dar fain a fost si asa. Traiasca plasticele anti ploaie, si merele acre ce se asorteaza perfect cu umblatul pe munte.

Hobby

Cu toţii suntem egoişti. Nu neapărat în sensul peiorativ al cuvântului egoist, ci în ideea că facem ce facem ca să obţinem o satisfacţie personală. Inclusiv sacrificul – pentru familie, copii, biserică, sărmani, şamd – îţi dă satisfacţia personală de a fi ajutat pe altcineva, de a fi făcut un bine. După cum a spus şi a şi demonstrat în acel episod marea filosoafă Phoebe din Friends, there is no true selfless good deed.  

Din punctul meu de vedere, şi al unui prieten ghe la Cluuj cu care am discutat despre asta şi m-a inspirat pentru postarea de azi, cea mai mare satisfacţie personală ţi-o dă un hobby. Vorbesc de satisfacţie pe termen lung şi permanentă; sunt de acord că ocazional sunt alte lucururi care îţi oferă o şi mai mare satisfacţie, cum ar fi o afacere încheiată sau un examen trecut cu 10, sau un copil. Eu vreau sa mă refer astăzi la hobbyuri, ca ...instrument al fericirii.

Să clarific - un “hobby” nu este doar ceva ce faci cu plăcere, ci este o pasiune. Diferenţă enormă. Pasiunea e intensă, cere dedicare şi efort, te ridică de pe scaun şi te motivează să te antrenezi, să înveţi, te face să vrei să fii tot mai bun. Poţi spune că ai un hobby atunci când investeşti mult timp în a te perfecţiona. Câteva exemple: colecţionatul, cântatul la un instrument, practicarea unui sport, fotografiatul, pictatul, ...înţelegeţi tiparul?

În general observi că un hobby e o activitate la care te descurci de minune, e ceva ce-ţi vine uşor, pentru care ai un talent natural. Unii au avut curajul sau şansa de a-şi transforma pasiunea în meserie, şi au dat lovitura. Bill Gates spune despre programare că “era obsesia mea. Plecam de la orele de sport. Noaptea eram acolo, ma furişam după ora de culcare. Programam în fiecare weekend. Rar se întâmpla să nu petrec 20 sau 30 de ore săptămânal în faţa computerului.” (în Exceptionalii de Malcom Gladewell, o carte absolut exceptională btw). Concluzia mea e că devii cu atât mai bun cu cât e mai mare pasiunea pentru ceea ce faci.

Cel mai mare hobby al meu e dansul. Ştiu că e un hobby pentru că a fost o obsesie de-a mea de când eram în şcoala generală şi mergeam la Clubul Elevilor la dansuri. Nu aveam stare şi încă nu am dacă aud o muzică antrenantă. Am învăţat întotdeauna foarte rapid şi nu mi-a fost niciodată greu să prind vreun pas. Am continuat în liceu şi în facultate şi nu mi-am pierdut deloc din entuziastm. Repetam paşii sub bancă, în metrou, în staţiile de autobuz (discret!), în gând tot timpul, urmăream filmări şi le rupeam în bucăţele după care învăţam paşi noi, intram în transă de fiecare dată când treceam pe lângă vreo scenă unde se dansa, şi chiar şi azi deşi m-am lăsat de dansuri continuu să-mi fac în minte o coregrafie cam de fiecare dată când ascult o melodie care-mi place.

Pasiune slash obsesie, asta e dansul pentru mine. Dintre toate activităţile pe care am încercat să le fac (tenis, înnot, chitară, fluier, cor, dans, gătit, patinat, ski, ciclism, urcat pe munte – yep, multe) la dans mă descurc cel mai bine şi mă motivează cel mai tare. Nu contează că nu sunt cea mai bună dansatoare din lume, de fapt asta e chiar irelevant. Contează că din tot ce fac, asta fac eu personal cel mai bine, în propriul meu clasament. Asta mă motivează.  După definiţia de ceva mai sus, dansul e practic singurul meu hobby. Am renunţat însă la asta acum 2 ani şi de câteva zile a început să mă macine regretul. Îmi lipseşte.

Am fost întrebată odată la un interviu de ce nu mi-am transformat acest hobby în meserie. Răspunsul meu a fost că dacă aia mi-ar fi meseria atunci ar dispărea plăcerea şi ar interveni rutina şi stresul care însoţesc munca. Să fie aşa?

E cineva pe recepţie care să-şi fi transformat pasiunea în meserie? Cum e?

Transalpina

Weekendul ăsta prelungit am avut de ales între o multitudine de destinaţii, top 3 fiind Transalpina, Moldoveanu sau mare. La mare am mai fost de 3 ori anul acesta, deci a picat. Stefan şi Răzvan au mers pe Moldoveanu şi ne-am fi putut asocia, doar că ei şi-au planificat tura de Sâmbăta până Miercuri ori noi nu ne-am permis încă 2 zile libere, deci a picat şi asta. Oricum vroiam să mergem pe Transalpina de când am auzit că s-a asfaltat şi am văzut şi pozele pe blogul lui Cristi, aşa că am plecat la Sebeş prin Parâng.

Am plecat cu gândul naiv că vom găsi o şosea pustie peste munte, nouă şi încâ necirculată, dar n-a fost să fie aşa. Veştile bune se pare că circulă repede şi fiind şi weekend prelungit, lumea a venit de prin toate judeţele ţării să se dea pe Transalpina, şi noi cu ei.

Poze spectaculoase cu drumul si peisajul pe site-ul Transalpina sau pe blogul lui Cristi

Lăsând însă aglomeraţia şi haosul de pe şosea la o parte, drumul este un obiectiv turistic în sine. Din Novaci urcă foarte sus, abrupt şi serpuitor, merge pe creastă, coboară în pas şi urcă iar, ca apoi să coboare prin pădure la Obîrşia Lotrului. Am găsit dificil să asociez peisajul acela, pe care îl consideram pustiu când îl băteam altă dată la picior, cu şosea, cu maşini şi mai ales cu atâtea maşini. E o incompatibilitate, dar de bun augur. Mergem în direcţia bună.

Drumul e asfaltat integral până la Obîrşe, şi cu ceva lipsuri până la Sebeş dar suficient de bun. Încă lipsesc marcajele şi parapeţii, dar sper că la anul pe vremea asta să fie bifate. Apreciez şi munca celor din spatele site-ului transalpina.biz care prezintă starea drumului în permanenţă actualizată, documentată cu hărţi, poze şi filmuleţe. Mă bucur şi salut iniţiativa.