Biserica şi legislaţia muncii

Citind în stânga şi în dreapta chestii despre resurse umane pe internet, am dat peste o chestie... să-i zicem deocamdată „interesantă”.

Se pare că directivele europene şi legile naţionale în domeniul muncii nu se aplică şi Bisericii Evanghelice sau Catolice din Germania. Biserica nu se supune legislaţiei anti-discriminare, angajaţii Bisericii nu au dreptul la asociere şi reprezentare (adică nu au voie să formeze un sindicat, şi nici nu pot negocia un contract colectiv de muncă) şi mai mult, angajatorul are dreptul la concediere fără preaviz!

Biserica din Germania are prin Constituţie drept de autoreglementare. Cu alte cuvinte, Biserica îşi face singură legile în domeniul muncii. Consecinţele acestui privilegiu afectează 1,3 milioane de germani. Biserica este al doile mare angajator din Germania, după stat, un mega-antreprenor cu 50.000 de afaceri în portofoliu, printre care grădiniţe, servicii poştale, servicii medicale şi diverse altele.

Ca să explic de ce mă intrigă atât excepţia pe care statul o face în cazul Bisericii, o să dau câteva exemple de situaţii care, dacă s-ar fi întâmplat în curtea unui angajator obişnuit, ar fi fost socotite ilegale şi imorale. De exemplu, Biserica are voie să îşi bage nasul în viaţa privată a angajaţilor săi sub pretextul că fiecare angajat trebuie să fie un model de creştinism pentru semeni. Drept urmare, la o abatere de la normele religioase, angajatul poate fi concediat, fără drept de apel. Dacă vrei să renunţi la religie, eşti concediat; dacă dai glas părerilor atee, eşti concediat; dacă te angajezi într-o cearta aprinsă sau o luptă la serviciu, eşti concediat; şi cea mai tare: dacă eşti gay, eşti concediat.

Ţin să precizez ca niciunul dintre motivele mai sus nu e necesar şi suficient, în condiţii normale, pentru o concediere directă, nici chiar acea abatere disciplinară (fără o cercetare prealabilă şi un verdict al unei comisii), nici în România nici in vest. Uniunea Europeană a somat Germania de câteva ori să reducă din privilegiile Bisericii, dar nu s-a întâmplat nimic. După ce am fost şcolită (a se citi brainwashed) în spiritul celor mai bune practici în domeniul resurselor umane, declar că nu-mi place că Biserica îşi iubeşte aproapele, dar nu şi angajaţii!

Pentru mai multe detalii, puteţi citi articolul întreg (în germana) pe http://www.focus.de/karriere/arbeitsrecht/tid-16756/arbeitgeber-kirche-von-naechstenliebe-keine-spur_aid_468469.html

The good, the bad and the TV

Discuţia despre rolul şi/sau utilitatea televizorului este în esenţă o filosofie fără sfârşit,lar, dar din când în când mai apare câte un punct de vedere şi discuţia poate fi reluată. 

Aşadar, la ce ne serveşte televizorul? Mă refer în special la programele TV româneşti, că practic de utilitatea ăstora mă împiedic în fiecare zi. Mie una mi se pare ca televiziunea abuzează de nivelul mare de acoperire pe care îl are la nivel naţional şi că manipulează opinia publică într-o direcţie anume. Am fost foarte atentă în ultimul an la modul de prezentare a ştirilor şi pot spune cu mâna pe inimă că nicio televiziune de la noi din ţară nu le prezintă în mod obiectiv. Nu suntem lăsaţi să ne formăm noi înşine o opinie ci dimpotrivă, opinia ni se impune de către stirea în sine. Nici măcar TVR-ul, care ar trebui să fie imparţial, nu prezintă o situaţie din ambele puncte de vedere, astfel încât ascultătorul să judece cu mintea lui. Vă pasez sfatul cuiva: „Ţineţi trează vigilenţa şi spiritul critic, şi întrebaţi-vă de fiecare dată când media dă sentinţa sau pune eticheta pe câte un individ: Chiar aşa să fie?“. Din partea mea luaţi-o ca pe un exerciţiu de inteligenţă: iei de bun ce ţi se zice sau cauţi argumente şi judeci singur? 

Concluzia mea: televizorul ne serveşte drept instrument de dezvoltare al inteligenţei, şi nu poate fi luat nicidecum ca atare. Rolul lui de canal de informare este doar teoretic, niciodată nu s-a regăsit în stare pură. În cel mai rău caz aş putea spune că televizorul are rol de divertisment, dar şi aia ...până la un punct. 

Alte păreri?

Internetul şi educaţia, partea a II-a

Sunt convinsă că nu aţi putut dormi nopţile de curiozitate să aflaţi care sunt rezultatele cercetării, aşa că o să pun capăt agoniei :)  

Ca să clarific de la început: Am ajuns la concluziile astea după ce jumătate din elevii claselor V-VIII din două comune comparabile – Bobota (unde Biblioteca are Centru Internet) şi Hida (unde Biblioteca este una normală) au completat un jurnal, timp de 14 zile, în care au notat activităţile lor zilnice. Am ales proporţii egale de fete şi băieţi, şi de navetişti vs. localnici.  

Vizitatori ai Centrului Internet din cadrul Bibliotecii comunale Bobota, judeţul Sălaj, sunt şi elevi şi adulţi deopotrivă, chiar mai mulţi adulţi decât m-am aşteptat eu. În principal ei comunică prin internet cu membrii familiei, aflaţi în străinătate, sau caută informaţii medicale. Vin însă la internet şi cadre didactice, în special din învăţământul primar sau preşcolar, care vor să aducă ceva nou la ore. 

Surpriza mea a fost să văd că elevii merg acolo să îsi facă temele, îndrumaţi fiind chiar de profesorii de la clasă. Aproape că nu există materie la care să nu li se ceară ceva temă documentată pe net. Bineînţeles că şi Messenger-ul e la mare căutare, precum şi Conquistador, dar joaca vine după ce temele au fost făcute. Ce e şi mai surprinător e că mai mult de jumatate dintre elevii care merg la Centrul Internet împrumută şi cărţi de la Bibliotecă, mult mai mulţi la Bobota decât la Hida. Lectura nu este aşadar substituită de internet, aş putea spune că e tocmai invers - centrul potenţează dorinţa elevilor de a citi. Pot spune aşadar, cu mâna pe inimă, că Centrul Internet a avut un impact pozitiv şi definitiv asupra educaţiei elevilor din comună.

 

Internetul şi educaţia, partea I

Să ne imaginăm o comună mai în nordul ţării, cu aproximativ 3000 de locuitori care au, într-o mică proporţie, calculator acasă şi într-o şi mai mică proporţie acces la internet. Să zicem că o fundaţie dotează biblioteca publica din comună cu calculatoare şi acces gratuit la internet, şi invită localnicii să profite.

Care credeţi că vor fi urmările, la un an de la implementare:

• Vor fi şi vizitatori adulţi sau doar copii?
• Copiii merg mai mult să se joace şi să stea pe mess sau să îşi facă temele şi să se documenteze pentru şcoală?
• Vor fi mai mulţi elevi care merg pentru divertisment decât cei care merg în scop educativ?
• Vor neglija elevii lectura, acum că au acces la internet?
• Vor îndruma profesorii pe elevi către internet sau îi vor sfătui să păstreze distanţa?

Asta este unul dintre subiectele pe care le-am abordat  în lucrarea mea de disertaţie. Scopul general al lucrării e în fond altul... Partea cu impactul asupra educaţiei îmi place în mod deosebit, pentru că am reuşit să formulez eu însămi ipoteza că un centru cu acces gratuit la internet va influenţa considerabil educaţia elevilor. Dar în ce sens? Am făcut cercetarea pe teren în toamna asta şi azi am reuşit să finalizez şi concluziile. Ce fel de influenţă credeţi că am indentificat, pozitivă sau negativă? Se pot înregistra pariuri până... la următoare postare :)

Green washing

Derivat din conceptual ultra-cunoscut “spălare de bani”, vă prezint un nou concept, cel al spălării imaginii, respective ascunderea unei personae “murdare” după un paravan filantropic: green washing.

De muuuultă vreme mi se pare Fundaţia Dinu Patriciu o ipocrizie. Deşi o fundaţie care face acte caritabile este bună în principiu, ea nu este cu adevărat filantropică dacă fondatorul nu este şi el un om în esenţă bun.

O să las profesioniştii să vorbească mai mult pe această temă, mai exact pe profesoara mea coordonatoare a lucrării de disertaţie, care este cercetător în domeniul Responsabilităţii Sociale Corportaive. Lectură plăcută!

http://csr-romania.blogspot.com/2009/11/de-ce-filantropii-nostri-nu-sunt-ca-ai.html

O generaţie de dezechilibraţi

Una dintre problemele recurente ale societăţii moderne, accentuată odată cu emanciparea femeii (:D) este dezechilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală (bineînţeles că la şcoală am studiat-o sub titlul de work-life balance...). Ideea este, în teorie, că menţinerea unui echilibru între cele două se poate asigura, dar doar prin eforturi susţinute de ambele părţi ale baricadei, de către angajator şi angajat deopotrivă.

Sunt curioasă câţi dintre angajatori conştienţizează ca acest dezechilibru există şi că el poate degenera dacă nu se iau măsuri. Cum este în cazul firmei unde lucraţi voi? De fapt, cum e în cazul vostru? Resimţiţi un dezechilibru? Şi dacă da, ce faceţi ca să redresaţi problema sau ce ar trebui să faceţi dar nu reuşiţi?

Mie mi se pare acest subiect puţin forţat: din mai toate discuţiile am dedus că lumea percepe dezechilibrul asta ca dezechilibru temporal, adică timpul pe care îl petreci la serviciu este mult mai mare decât timpul tău liber şi de aici dezechilibrul. Nu zău...! Păi hai să punem pe hârtie: dintr-o zi normală de 24 de ore, pe 8 le dormim. Alte 8 ore eşti la muncă şi încă una e pauza de masă – deci 9 ore la muncă. Dimineaţa te trezeşti cu 1 oră înainte să pleci ca să te pregăteşti pentru muncă, deci 10. Apoi, în cazul meu, mai pierd pe drum câte o oră la dus şi una la întors. Iaca 12 ore din zi sunt dedicate muncii, asta plecând de la premisa că nu fac ore suplimentare. Îmi rămân aşadar 4 ore pe zi pentru mine, dar mai am şi 32 din weekend! Adunând, muncă – viaţă personală scor final 60:52. E demonstrat matematic: nu am nici o şansă să ating un echilibru.

Marea conspiraţie

Moş Nicolae, la fel ca Moş Crăciun sau Iepuraşul, e o înţelegere tacită între toţi părinţii din lume, ca fiecare să îşi mintă copiii cât mai mult timp cu putinţă.  Sună dur, dar în fond asta este – o minciună. Şi am impresia că adulţii sunt mai bucuroşi decât copii să joace jocul de-a minţitul de Sărbători. Parcă minciuna asta ar fi doar un pretext ca ei să se simtă bine şi nu neapărat să îşi bucure copiii. Să fim serioşi: jucăriile şi desenele animate au fost inventate de adulţi pentru propriul divertisment. Că îşi consolidează relaţia cu proprii copii cu acest prilej, ăsta e doar un beneficiu!