Tu şi cu tine

2012, anul în care clişeul "dezvoltare personală" a căpătat în sfârşit un sens. Am început în vară o formare în coaching şi de atunci... introspecţie, că nu pot să pretind de la alţii să se autonalizeze pentru a avea succes fără să fac şi eu asta.

N-aş fi crezut în superficialitatea mea cât de afurisite-s căile autocunoaşterii. Dintre toate armele pe care le poţi lua cu tine pe cărarea asta, e musai să iei curaj. Curajul de-a deschide uşa debaralei interioare în care de-a lungul timpului ai dosit fapte şi gânduri cu care mereu vrei să dai ochii "mâine". La coaching e foarte mult vorba de dat ochii cu tine, şi nu întotdeauna îţi place de tine când eşti oglindit. Uneori te găseşti urât, rău, neportivit. Dar cum oare să-ţi găseşti calea cărând bagaje peste bagaje? Mai devreme sau mai târziu vei fi nevoit să te descotoroseşti de ele, şi bine ar fi să alegi tu momentul ăla, nu el pe tine.

Îmi aduc aminte de o tură de câteva zile în Apuseni, când la 19 ani şi 45 de kg căram în spate un rucsac de 20 kg, şi urcam pe o ploaie deasă nişte bolovani spre Cascada Moara Dracului pâş pâş cu viteza melcului turbat, până am dat de nişte alţii care mergeau fără bagaj, doar cu ţuică la purtător, în aceeaşi direcţie. Unul din ei s-a oferit să-mi care rucsacul şi am zis hai fie, că nici măcar nu conştientizam atunci la cât de amorţită eram cât de greu se simţea. Am crezut atunci ca îmi iau zborul, din frântă am devenit balerină pe bolovani şi aprope că am ajuns la cascadă alergând. Ce am reţinut de acolo e că nu red bull îţi dă aripi, ci deciziile pe care le iei cu privire la ce cari şi ce laşi în urmă.

Cam aşa stă treaba şi în coaching. Te vezi faţă în faţă cu posibilitatea de a te debarasa de obiceiuri, comportamente şi gânduri care stau în calea progresului şi a dezvoltării tale ca persoană, şi nu vor înceta să apară şi rezultate în sfera profesională. Dar până acolo eşti tu cu tine.

Există viaţă după carne

Sunt vegetariană cu scăpări de raw vegan, când mă ţine ambiţia:

100% vegetala, 100% crudă.

Blat din nuci şi curmale, cremă din avocado, cacao, sirop de arţar, ulei de cocos, şi nişte zmeură întreagă pe ici pe colo.

Este exact atât de bună precum pare.

Mă uit la Glee şi îmi place

Mă uit la Glee şi îmi place. Glee e un serial american, clişeu de american, în care starurile sunt nişte liceeni cântăcioşi ultra-talentaţi şi profesorul lor coordonator care vrea să redea clubului gloria de altădată şi probabil va şi reuşi. Două lucruri îmi plac foarte mult la acest serial, pe de-o parte arta cultivată la un înalt grad de performanţă în liceele americane, pe de altă parte maturitatea cu care scenariştii i-au investit pe liceeni, şi care refuz să cred că există în realitate.

Faptul că în mai toate "teen-movies" americăneşti regăsim motivul majoretelor, al fotbaliştilor, al dansatorului de step sau al cântăreţului de musical nu e doar un clişeu al filmelor de gen, ci între timp cred că asta e cultura lor în realitate. De partea cu musicalul m-am convins cu ochii mei, când am fost în China şi ne-am nimerit la unul din spectacole cu o trupă de tineri americani. Tema era dansul evident, dans tradițional. 
Noi cu populara...

 ....chinezii cu un fel de balet (fetele)....

...şi cu un fel de arte marţiale (bărbaţii)...

...şi amercanii cu musical...
 

O mână de puşti care cântau de mi s-a făcut pielea găinii, voci incredibile şi dedicare maximă. Erau în rol şi cântau încă din spatele cortinei, şi continuau să joace rolul câteve secunde după ce ieşeau de pe scenă în lateral, unde nu mai aveau de ce pentru ca practic cortina te ascunde. Ţin minte sentimentul de profundă admiraţie faţă de acel nivel de profesionalism. Asta face categoric parte din cultura lor.

Ne-a fost foarte uşor să intrăm în vorbă cu ei, erau veseli şi deschişi. Chiar şi asta cred că are o explicaţie culturala, ce se legă şi de parte cu maturitatea de care menţionam mai sus că îmi place la Glee.

Dar despre partea cu maturitatea poate la o altă postare.

A fi şef e lucru mare

Continuând serialul "A fi şef e lucru mare", astăzi un episod "aşa da".

Schimbările de management aduc întotdeauna cu ele şi schimbări la nivel de personal. Mai în glumă sau mai în serios, un prof ne zicea odată că primii vizaţi la o astfel de schimbare sunt secretara, şoferul personal şi directorul de HR. Pe undeva e de înţeles atât nevoia unui director de a se înconjura de proprii oameni de încredere, cât şi nevoia subalternilor de a se adapta schimbării uneori prin abandon. Căci schimbări la nivel de personal nu înseamnă doar concedieri, dimpotrivă sunt multe exemple de demisii datorate neadaptării, viziunilor divergente, aşteptărilor neîmplinite.

Perioada asta de decantare ţine după mine cam 6 luni în organizaţii mici/medii şi bine înspre un an la case mai mari. Interesant e ce rămâne după, cultura organizaţională nou creată şi direcţia viitoare a companiei. Dacă vrei să ai succes în continuare, ai face bine să te adaptezi. Până la urmă orice schimbare e o oportunitate şi depinde de tine cum o valorifici.

Am simţit pe propria-mi piele cum e să treci printr-un astfel de proces de schimbare şi, din punctul meu de vedere, cheia succesului e o combinaţie între a nu avea prejudecăţi faţă de cel care vine şi a fi extrem de atent la ceea ce valorizează/prioritizează el. Pot spune cu bucurie că am fructificat la maxim oportunitatea schimbării. Am şi onoarea să lucrez cu un şef deosebit care este însuşi motorul dezvoltării dpdv HR, astfel încât îmi pot concentra tot efortul înspre angajaţi.

Bilanţul la finalul decantării - deşi mult mai fermă, noua cultură se simte în mod paradoxal bine, e mai deschisă, mai prietenoasă. Asta pentru că se urmăreşte respectarea cu stricteţe a regulilor, dar în egală măsură se răsplăteşte şi se apreciază aportul personal. Discuţii şi sesiuni de feedback se întâmplă frecvent şi nu rămân fără urmări. Dacă se promite ceva, se respectă, fie că e vorba despre o pedeapsă sau despre o răsplată. Presiunea asupra rezultatelor e mare, dar se oferă suport şi se crează spaţiu pentru contribuţie individuală. Şi totul prin puterea exemplului personal, top down.

De toamnă

Am schimbat tapetul cu unul de toamnă însorită, cum e şi pe aici. Aştept răbdătoare o ploaie rece care să mă cheme pe munte, să merg prin noroaie cu apă în ghete pe care să le simt fleaşcă şi calde, şi să beau un ceai prea dulce la o cabană pe undeva sus şi departe.

Mă simt neliniştită de o vreme încoace. Tânără şi neliniştită. Tânără? Se schimbă lucruri în jurul meu, mă schimb şi eu cu ele, nu ştiu dacă vreau să accept. Casă nouă după nouă ani de Bucureşti, am amânat cât s-a putut momentul pentru că de-acum înseamnă că m-am stabili aici deşi nu mă simt acasă. Am crezut că am depăşit faza de căutare, că mi-am găsit locul. Nu ştiu... Când îmi vine un gând din ăsta îmi închipui că urc, vreau să urc şi să tot urc până la epuizare, până ajung departe şi sunt atât de frântă de oboseală că nu mai pot gândi.

100

Blogul meu a împlinit rotunda vârstă de 100 de postări. Destul de frumoasă cifra, mai puțin impresionant că a durat 3 ani să ajung aici. Ce să zic, nu sunt un blogger prolific, sunt și eu acolo un blogger wannabe.  Cu 10 followerși publici și comentarii puține spre foarte puține, reiterez subheading-ul declarat de la început: „Pentru că se pare că îmi place să mă aud vorbind”.

Am aruncat cu această ocazie un ochi peste statistici, că blogspot ăsta știe să facă multe dacă îi dai ocazia, și se pare că stau mai bine decât credeam. Cam astea ar fi cele mai citite 5 postări:

Sebeș – 347 vizionări
Istanbul – 280 vizionări
Din amintiri – 203 vizionări
Prea()măritul salariu – 192 vizionări
Amintiri din copilăria românească II – 188 vizionări

Mă așteptam ca o altă postare să fie sus în top, lumea cu care am mai vorbit își amintește de pățania cu mașina în Fischamend – doar 60 de vizionări. Pentru mine luna petrecută la Fischamend a fost apogeul inspirației pentru blog; a fost un proiect special, mi-am propus dinainte să plec să scriu în fiecare zi cât stau acolo și am și reușit. Mersi Adelei pentru imbold  ;-)

Ne mai ”auzim”.

Ce-a fost şi ce tot aia e

Ne-am mutat în casă nouă, în cartier liniştit, aproape de centru, lângă apă, lângă parc, lângă metrou, ce mai... aproape c-aş ieşi la pensie. De mâine o să avem şi uşi interioare şi o să putem invita pe câte careva la noi, că de-acum nu o să mai fim puşi în încurcătură când doreşte cineva să facă pipi. Fiţi pe recepţie pentru petrecerea de inaugurare.

Anyway, am fost deunăzi să mă abonez la net şi în drum spre RDS trec prin faţa restaurantului din imagine. N-am putut rezista tentaţiei de-al poza, mi se pare de-a dreptul fascinant, aş îndrăzni să-i spun capsulă a timpului:

Geamuri şi uşi cu cadru metalic, calorifer în geam cu poliţă deasupra pentru a găzdui o întreagă grădină botanică, uşă deschisă larg şi proptită într-o cărămidă, să nu carecumva să se închidă peste un picior de client.

 

Şi lambriul, ohf... lambriul.  Olăneşti toată ziua.

 

Nu am intrat însă, nu am studiat meniul, deci nu mă pot pronunţa despre calitatea serviciilor; dar nici nu ştiu dacă să îndrăznesc să mă dedau meniului casei... Oricum, e liniştitor de ştiut că pot servi acolo: