A fi şef e lucru mare

Am observat că unii manageri îşi asumă selectiv rolul. Contrar miturilor constat că managerii (vorbim aici de 4-5 subalterni) nu abuză de autoritate ameninţând şi pedepsind, ci dimpotrivă evită să impună măsuri sau să critice. Aş spune chiar că depun eforturi pentru a se face plăcuţi, să nu deranjeze pe careva. Sunt în schimb destul de vocali când vine vorba de a aduce la cunoştinţa managementului superior frustrările “echipei”.  Am pus între ghilimele echipa pentru că am mai observat că se întâmplă ca relatarea să se refere la propriile nemulţumiri, însă dintr-un motiv sau altul “echipa” e percepută a avea mai mult impact în comunicare.

Ar fi minunat dacă aceşti unii ar realiza impactul total pe care îl au asupra echipei, respectiv că nemulţumirile proprii ajung să fie adoptate de ceilalţi angajaţi dacă nu sunt filtrate. Şi e firesc să fie aşa; ca manager eşti cel la care apelează colegii în situaţii dificile, eşti cel care are experienţa şi cunoştinţele profesionale avansate, cel care ia deciziile, de cele mai multe ori cel apreciat şi admirat din punct de vedere profesional. Doar că puţini subalterni sunt aceia care diferenţiază între profesional şi personal când vine vorba de plângeri¸aşa că atunci când te plângi în faţa angajaţilor despre propriul tău şef de exemplu, aceştia or să internalizeze direct părerea ta negativă, fără să fi lucrat în mod direct cu superiorul respectiv sa o confirme. La fel, dacă un angajat vine să ţi se plângă de una-alta, şi tu la rândul tău i te plângi că resimţi aceeaşi nemulţumire, normal că se crează în echipă un sentiment general de demotivare care se autoalimentează.

Rolul de manager se asumă, ca într-o căsătorie, la bine şi la greu. Poţi fi sigur că dacă echipa pe care o conduci este demotivată, cea mai mare putere de a schimba ceva e la tine. Trebuie doar să îţi asumi rolul.

Weekend în Bucureşti

Din când în când ne mai nimerim şi prin Bucureşti în weekend, de când  a început anul chiar mai mult decât ne-am fi dorit, şi în momente de genul acesta îţi simţi pusă la încercare imaginaţia încercând să cauţi ceva de făcut. Da, e capitala, ar fi atâtea de văzut şi de făcut, dar când e să le iei la bani mărunţi (1) le-ai cam bifat în cei 9 ani de “cetăţenie” şi (2) activităţile aici sunt al naibii de scumpe.

Aşa am ajuns să alegem Antipa sâmbătă dupa-amiaza, că s-a redeschis în toamnă şi sunt cozi interminabile de fiecare dată când trecem pe Kiseleff prin faţa muzeului. Norocul nostru că nu mai era nimeni la coadă cu 2 ore înainte să închidă şi n-am îngheţat aşteptând. Pentru 20 Lei biletul de persoană adultă, absolventă şi ne-pensionară, deci nu ieftin dar nici prea scump, am vizitat noua variantă a Muzeului Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa. Muzeul era foarte frumos şi înainte, foarte vizitat şi cu siguranţă profitabil, dar acum parcă e world-calss. Şi am vizitat ceva muzee şi pe dincolo, deci spun cu mâna pe inimă că e foarte fain. Are vitrine aranjate mişto, filme proiectate pe ici pe colo cu diverse animale în habitatul lor, touch-screen-uri că e la modă, o colecţie de fluturi fenomenali, şi o bucată de peşteră realizată foarte realist, cu inclusiv o replică a gheţarului din peştera Scărişoara (Dan şi-a dat seama primul). Eu una recomand sincer muzeul pentru o dupa-amiaza in Bucureşti, de altfel am fost uimită sa văd că marea majoritate a vizitatorilor erau de vârsta noastră, cred că am văzut doar 2 cupluri cu copii, şi ăia erau de gradiniţă deci nu cred că au rămas cu mare lucru.

Astăzi aceeaşi dilemă, ce facem unde mergem? Vroiam să iesim la aer aşa că am ales Mogoşoaia că are şi grădină mare. Ultima dată am fost acolo acum 5 ani (exact 5 ani, cred ca era 8 Martie), aşa că mai mergea o tură. Palatul se vizitează pentru considerabil mai puţini bani, 5 Lei, şi cel mai frumos lucru de acolo e de fapt  arhitectura. Mă fascinează casele în stil Brâncovenesc, şi asta e tocmai reşedinţă de neam de Brâncovean. Dacă ar fi să-mi construiesc vreodată o casă atunci una din asta aş vrea, fără discuţie! 

Sper ca ăsta să fi fost ultimul weekend acasă pentru o bună bucată de vreme, că doar a început primăvara şi cu asta şi sezonul traseelor, biciletelor şi pensiunilor pe te-miri-unde.

Din amintiri

Canionul Sapte Scari

De cand am citit pe blogul lui Cristi despre Canionul 7 Scari si m-am distrat copios de aventura lui, am vrut sa fac si eu traseul, si vineri am reusit. Am fost impresionata de cat de spectaculos este, atat de aproape de civilizatie (numai o ora pe jos din la DN1) si un peisaj atat de frumos pana pe Vf. Piatra Mare. Cine are drum la Brasov e musai sa isi rupa niste timp si pentru traseul asta, macar canionul in sine 3 ore dus intors.

Pun si eu cateva poze dar sa stiti ca nu iti poti face nici pe departe o idee corecta despre ce minunatie e acolo, ca si noi am ramas impresionati cand am ajuns efectiv acolo, desi citisem si vazusem multe poze inainte.

 

Intrarea in canion

 

  

  

Mda... pe acolo am urcat

  

 

Si iesirea, un peisaj ce mi s-a parut aparte

 Exista si traseu de ocolire, care arata asa :)))

Frumos pe jumătate

Am fost cu Andreea astăzi să-şi aleagă rochie de mireasă, la un salon undeva pe nişte străduţe pe care nu am mai fost şi nici nu aş fi căutat vreodată un salon de rochii de mireasă. L-am descoperit la târgul de luna trecută, dar ar fi trebuit să ne prindem că nu e cine ştie ce după simplul fapt că dintre toţi expozanţii de la târg ei erau singurii care aveau rochiile in husă... În fine, le-a lăsat Andreea atunci numărul de telefon, au sunat-o şi a făcut programare pentru astăzi. 

Ne-am întalnit, am căutat salonul după indicaţiile iniţiale primite la telefon, am mai sunat o dată, ne-a îndumat altcineva şi până la urmă am ajuns. Drăguţ aranjat, rochiile expuse cam exagerate pentru gustul meu, dar i-a pus Andreei în braţe nişte cataloage şi acolo erau rochii chiar drăguţe. S-au implicat în consultanţă aceasta 5 persoane cât am stat pe acolo, două tinerele (vânzătoarele), un băiat cred Moldovean că vorbea greu româneşte, un nene care în afară să bage un proiector în priză şi să se uite la noi şi să spună cât de frumoase sunt rochiile probate nu a făcut nimic, şi matroana... , nici ea româncă.

Matroana asta e motivul postării de fapt, nunta Anghelilor a fost o ştire anul trecut pe vremea asta. Tanti la vreo 60 de ani e parcă desenată de Caragiale, „cu tuşe groase” cum ar fi spus Cândea. Ne-a întâmpinat şi a preluat ea discuţia, nouă ne-a dat cataloagele şi cu personalul a început o instruire despre cum să noteze într-un caiet ce doreşte mireasa, cine ce rochii aduce şi cum ajută mireasa. Asta lângă noi acolo, mi s-a părut neprofesionist şi deloc customer care. După aceea s-a ridicat să umble prin salon şi am putut să o observ pe de-a-ntregul. Era îmbrăcată într-o rochie de ocazie până la genunchi, avea părul vopsit si făcut coc la spate, cercei masivi de aur şi sprâncene conturate cu creionul. Până aici nimic neobişnuit, dimpotrivă ar vrea să arate că femeia pune preţ pe aspect la vârsta ei. Ei… dar doamna era fără ciorapi în papuci de casă, neepilată nici pe picioare nici la subraţ, şi când s-a aşezat lângă mine am observat şi firele lungi albe şi negre ce-i mijau din mustăţă. 

Nu e primă persoană la care observ astfel de contradicţii, însă tanti e de departe cel mai extrem expemplu întâlnit pe viu. Nu înţeleg cum cineva pune preţ pe aspect doar pe jumătate. Aspectul e până la urmă dictat de gustul social, ceea ce societatea a acceptat unanim ca fiind estetic. De ce ar accepta cineva doar îmbrăcămintea, coafura şi acesoriile ca parte din estetic, dar nu şi celălalte elemente ale aspectului fizic? De altfel tot personalul era in papuci de casa pe gresie, şi arătau foarte caraghios, pe lângă sentimentul de intrus pe care ţi-l dădea.

Din fericire au avut pe stoc rochiile alese de Andreea după poze şi ne-am mutat spre zona de probă. Acolo am înţeles rostul papucilor de casă, zona avea covor şi toţi de descălţau la intrare, probabil au zis că îţi dai şlapii mai repede jos. Oricum, o notă foarte proastă să-ţi pui personalul, darmite clienţii să se descalţe când intră într-o altă încăpere. Dar n-am avut încotro, nu bătusem atâta drum în frig să facem mofturi, ne-am descălţat şi noi şi am intrat, Andreea la probă şi eu spectator. Noroc că au preluat sarcina cele două angjate românce, ele au fost foarte drăguţe şi îmbrăcau mireasa în timp ce moldoveanul pregătea rochiile şi ne explica ce superbe sunt şi ce calitate extraordinară au. 

Frumoase, n-am ce zice, deşi cam scumpe. Au propus acolo şi o reducere pentru rochia favorita, de la 2500 la 1600 de euro. Nu ştiu cum e cu reducerile astea, nu ştii niciodată dacă preţul de pornire nu e făcut pe loc, dar una peste alta, din ce am mai văzut până acum, preţul cu reducere e un preţ corect pentru rochia respectivă.  A mai săpat Andreea apoi pe internet şi a găsit pe forumuri câteva cliente nemulţumite de cum a decurs după cumpărare livrarea şi modificările, şi am aşa o impresie ca nu vom mai merge şi a doua oară acolo.

Opinia publică e un mister pentru mine

Nu urmăresc ştirile dar inevitabil dau peste televizoare apinse pe unde umblu, de exemplu la aprozarul în care intru zilnic, şi inevitabil se mai lipesc şi de mine câteva noutăţi. Acum am vazut că pe la mai toate canalele sunt dezbateri pe tema accidentului provocat de Huidu. Urât accident, un Logan răsturnat şi 3 morţi vs. un SUV bulit puţin pe faţă şi răni uşoare... Ce mă nedumireşte până în acest moment este că încă nu am auzit acuze la adresa lui Huidu, lumea este extrem de rezervată în a comenta vina ci se comentează în mare parte doar circumstanţele. Pentru că are un capital de imagine atât de mare, opinia publică aproape că îi plânge lui de milă. Astăzi la Acces Dinrect (asta rulează la aprozar) am prins comentariile unui psiholog şi ale unui astrolog despre probabilitatea ca Huidu să treaca vreodată peste asta. Ieri se întrebau dacă ar fi trebuit sau nu să conducă după accidentul de ski, un fel de „uite săracul ce a păţit dacă s-a urcat la volan”. La radio zicea unu „cât ghinion a avut Huidu anul acesta”, şi altul povestea despre curba cu pricina care e înşelătoare, că îţi dă doar senzaţia că e o curbă largă dar de fapt sunt nişte copaci care nu ştiu cum împiedică vizibilitatea. Inclusiv Mircea Badea, care e în război declarat cu Cârcotaşii, zicea că Huidu a fost prost că a condus în loc să-şi angajeze şofer la banii lui. Deci toată naţia noastră care în mod normal abia aşteaptă să linşeze pe căte unu care comite te miri ce nelegiuire, de parcă atunci iau fiecare câte o infuzie de moralitate pe care neapărat trebuie să o împărtăşască, toţi acum tac chitic şi nu îndrăzneşte unu să fie cel care aruncă public primul piatra în vedeta TV atât de incredibil de îndrăgită... Până la urmă faptele sunt clare, a intrat pe contrasens pe zonă de depăşire interzisă şi a izbit o altă maşină cu 3 pasageri. Se numeşte omor din culpă. Dacă se dovedeşte că nu era nici apt de condus, atunci fapta e cu atât mai gravă. Pedeapsa conform legii e închisoare; sper că justiţiarii nu se vor declara fani Cronica Cârcotaşilor la momentul adevărului.