Am observat că unii manageri îşi asumă selectiv rolul. Contrar miturilor constat că managerii (vorbim aici de 4-5 subalterni) nu abuză de autoritate ameninţând şi pedepsind, ci dimpotrivă evită să impună măsuri sau să critice. Aş spune chiar că depun eforturi pentru a se face plăcuţi, să nu deranjeze pe careva. Sunt în schimb destul de vocali când vine vorba de a aduce la cunoştinţa managementului superior frustrările “echipei”. Am pus între ghilimele echipa pentru că am mai observat că se întâmplă ca relatarea să se refere la propriile nemulţumiri, însă dintr-un motiv sau altul “echipa” e percepută a avea mai mult impact în comunicare.
Ar fi minunat dacă aceşti unii ar realiza impactul total pe care îl au asupra echipei, respectiv că nemulţumirile proprii ajung să fie adoptate de ceilalţi angajaţi dacă nu sunt filtrate. Şi e firesc să fie aşa; ca manager eşti cel la care apelează colegii în situaţii dificile, eşti cel care are experienţa şi cunoştinţele profesionale avansate, cel care ia deciziile, de cele mai multe ori cel apreciat şi admirat din punct de vedere profesional. Doar că puţini subalterni sunt aceia care diferenţiază între profesional şi personal când vine vorba de plângeri¸aşa că atunci când te plângi în faţa angajaţilor despre propriul tău şef de exemplu, aceştia or să internalizeze direct părerea ta negativă, fără să fi lucrat în mod direct cu superiorul respectiv sa o confirme. La fel, dacă un angajat vine să ţi se plângă de una-alta, şi tu la rândul tău i te plângi că resimţi aceeaşi nemulţumire, normal că se crează în echipă un sentiment general de demotivare care se autoalimentează.
Rolul de manager se asumă, ca într-o căsătorie, la bine şi la greu. Poţi fi sigur că dacă echipa pe care o conduci este demotivată, cea mai mare putere de a schimba ceva e la tine. Trebuie doar să îţi asumi rolul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu