Tu şi cu tine

2012, anul în care clişeul "dezvoltare personală" a căpătat în sfârşit un sens. Am început în vară o formare în coaching şi de atunci... introspecţie, că nu pot să pretind de la alţii să se autonalizeze pentru a avea succes fără să fac şi eu asta.

N-aş fi crezut în superficialitatea mea cât de afurisite-s căile autocunoaşterii. Dintre toate armele pe care le poţi lua cu tine pe cărarea asta, e musai să iei curaj. Curajul de-a deschide uşa debaralei interioare în care de-a lungul timpului ai dosit fapte şi gânduri cu care mereu vrei să dai ochii "mâine". La coaching e foarte mult vorba de dat ochii cu tine, şi nu întotdeauna îţi place de tine când eşti oglindit. Uneori te găseşti urât, rău, neportivit. Dar cum oare să-ţi găseşti calea cărând bagaje peste bagaje? Mai devreme sau mai târziu vei fi nevoit să te descotoroseşti de ele, şi bine ar fi să alegi tu momentul ăla, nu el pe tine.

Îmi aduc aminte de o tură de câteva zile în Apuseni, când la 19 ani şi 45 de kg căram în spate un rucsac de 20 kg, şi urcam pe o ploaie deasă nişte bolovani spre Cascada Moara Dracului pâş pâş cu viteza melcului turbat, până am dat de nişte alţii care mergeau fără bagaj, doar cu ţuică la purtător, în aceeaşi direcţie. Unul din ei s-a oferit să-mi care rucsacul şi am zis hai fie, că nici măcar nu conştientizam atunci la cât de amorţită eram cât de greu se simţea. Am crezut atunci ca îmi iau zborul, din frântă am devenit balerină pe bolovani şi aprope că am ajuns la cascadă alergând. Ce am reţinut de acolo e că nu red bull îţi dă aripi, ci deciziile pe care le iei cu privire la ce cari şi ce laşi în urmă.

Cam aşa stă treaba şi în coaching. Te vezi faţă în faţă cu posibilitatea de a te debarasa de obiceiuri, comportamente şi gânduri care stau în calea progresului şi a dezvoltării tale ca persoană, şi nu vor înceta să apară şi rezultate în sfera profesională. Dar până acolo eşti tu cu tine.